Medicina in epoca stefaniana si bolile voievodului (II) (515 ani de la moartea lui Stefan cel Mare si sfant)

0
1753

– continuare din numarul trecut –

Cat priveste localizarea ranii, trebuie sa-i dam crezare lui Barbu Stefanescu Delavrancea, care, in constructia personajului domnitorului din drama sa „Apus de Soare”, face precizarea, in scena patru din actul intai, ca „de cate ori imi infasor pulpa dreapta zic doamnei Oana, piciorul meu”, pentru ca in crearea unui personaj detaliile sunt importante. Oricum, rana se va agrava pe masura inaintarii in varsta, obligandu-l pe domnitor sa foloseasca bastonul, sa schiopateze din ce in ce mai vizibil si, cel mai rau, sa nu mai poata incaleca calul si, astfel, sa nu mai participe activ la razboi, el, a carui faima razboinica impresionase Europa acelor timpuri prin calitatile sale de luptator viteaz. „Este un om foarte intelept si demn de mare lauda, foarte iubit de supusi, caci e bland si drept, foarte vigilent si darnic”, consemna medicul sau Mateo Muriano in memoriile sale. „Vitejia si succesul lui Stefan erau cunoscute la popoarele vecine pentru experienta in chestiunile militare si faptele celebre savarsite contra turcilor, tatarilor si ungurilor”, consemna cronicarul polonez Wapowscki. „Aceste calitati, cunoscute la curtile Europei, l-au facut pe Sigismund, regele Poloniei, sa-l numeasca Stephanus ille Magnus” (Stefan cel Mare), renume cu care va strabate istoria pana in 1991, cand i se va adauga si calitatea de Sfant, odata cu canonizarea sa de catre Biserica Ortodoxa Romana.

Sfarsitul lumesc al voievodului si disputele posteritatii

Cauza mortii voievodului a ramas teren de disputa de-a lungul vremii, dar mai ales de cand exista incercarea tenace de a valorifica trecutul istoric al poporului din perspectiva identitatii nationale. In fapt, s-au cristalizat patru ipoteze care ar putea explica ultima parte a vietii domnului moldovean, a carui iesire din istorie a fost mai putin spectaculara decat i-a fost viata, dupa cum ne asigura izvoarele istorice.

Prima ipoteza este cea a unui om incarcat de ani, de suferinte cronice, razboaie si neliniste din cauza grijilor tarii, ajuns la varsta de 71 de ani, varsta venerabila pentru acele vremuri, cand durata medie de viata era sub 40 de ani. „Nu multa vreme daca s-au intorsu Stefan Voda de la Pocutia la scaunul sau, la Suceava, (spune cronicarul Grigore Ureche), fiindu bolnav si slabu de ani, ca un om ce era intr-atatea razboaie si osteneala si neodihna, in 47 de ani in toate partile se batu cu totii si dupa multe razboaie cu noroc ce au facut, cu mare lauda au muritu marti, iulie doua zile (Letopisetul tarii Moldovei de cand s-au descalecat tara). Conform acestei ipoteze, pare un sfarsit pasnic si linistit, in care predarea si preluarea puterii la nivel de conducator a fost una pasnica si fara incidente, ceea ce pare a contrazice adevarul istoric.

A doua ipoteza ar fi ca sfarsitul domnitorului s-ar fi datorat incercarii nereusite a doctorilor de a cauteriza ranile care se extindeau in ultimele luni ale vietii. Cei trei doctori, venetianul Ieronimo da Cesena, evreul Smil, trimis de hanul tatarilor, si neamtul Johan Klingensporn, de la Nurenberg, hotarasc efectuarea cauterizarii cu fier inrosit, pe care domnitorul o suporta cu stoicism, dar se pare ca i-ar fi grabit sfarsitul.

Desigur, judecate lucrurile prin prisma cunostintelor de astazi, procedura era total contraindicata. In primul rand, pentru ca agraveaza evolutia plagii mai ales pe fondul gutei, care era si cauza degradarii starii de sanatate a voievodului la varsta la care, oricum, resursele biologice la capitolul vitalitate erau limitate. In plus, procedura deschidea o larga poarta de intrare pentru germenii bacterieni (necunoscuti la vremea aceea), deci riscul infectiei devine iminent. Aplicate intempestiv, acestea puteau grabi sfarsitul domnitorului, ceea ce in buna parte s-a si intamplat in perioada imediat urmatoare procedurii. Ferbinteala pe care Stefan o acuza, cefaleea si setea exagerata pot fi apanajul unei stari septice cu punct de plecare ranile deschise pe fondul insuficientei pluriorganice generate de boala de fond, guta.

A treia ipoteza ar fi cea a asasinatului, sprijinita de faptul ca Stefan a avut dusmani de temut pe toata durata domniei sale, destul de vizibili chiar si in preajma mortii sale. Caracterizarea lui Grigore Ureche, „iute la manie si degrab varsatoriu de sange nevinovat”, dincolo de subiectivismul imputat cronicarului, cuprinde un sambure de adevar. Este si motivul pentru care voievodul era foarte suspicios cu anturajul sau si mai ales cand era vorba de medicii care-l tratau. A refuzat sistematic medicii caselor boieresti de teama unei tentative de asasinat sau complot, singurii medici in care avea incredere fiind medicii venetieni sau medici trimisi de la curtile europene. Autoritatea sa a ramas nestirbita pana in preajma mortii sale, cand reuseste prin forta sa-l impuna pe fiul sau Bogdan ca succesor la tron, in ciuda urzelilor pentru celalalt fiu al sau, Stefan, aflat in asteptare la Constantinopol. Documentele vremii nu consemneaza nici o tentativa de asasinat.

In sfarsit, a patra ipoteza, care ni se pare si cea mai plauzibila, este moartea prin complicatiile organice ale gutei, care a condus catre insuficiente pluriorganice, intre care cea mai redutabila este insuficienta renala si insuficienta cardiaca. Astazi insuficienta renala si cardiaca este rara in evolutia bolii, datorita posibilitatilor diagnostice si terapeutice, dar in trecut, in istoria naturala a bolii, in evolutia fireasca a bolii se dezvolta o nefropatie cronica gutoasa, care sfarsea in insuficienta renala sau, la fel de grav, se instala o insuficienta cardiaca prin acumularea factorilor de risc cardiaci: hipertensiune arteriala, cardiopatie ischemica, diabet si sindromul X metabolic aspecte total necunoscute la acele vremuri.

Asa ca, expresii frecvent intalnite chiar la istorici de profesie, cum ca „rana de la picior nu a fost ingrijita cum trebuie (C. Giurascu, Stefan Gorovei), sau afirmatii sententioase ca „este clar ca voievodul nu a fost ingrijit cum trebuie, fara regim si tratament adecvat” (?? – n.n.) par complet deplasate, daca ne raportam (asa cum ar trebui) la cunostintele si posibilitatilor medicale ale acelor vremuri. Nu mai putin curioasa pare afirmatia categorica din partea unui amator ca „nu combinatia propusa de unii specialisti dintre podagra si o rana care se deschidea duce la o cauza a mortii concludenta”, ca si cum o rana deschisa nu ar putea fi supusa oricand riscului unei complicatii septice, de la supuratie locala pana la septicemie. Situatia devine si mai critica cand se adauga acesteia complicatia trofica si ischemica cu riscul trombozei, evolutii bine cunoscute astazi si luate in calcul in abordarea terapeutica.

La randul ei, podagra, ca boala de fond, poate agrava evolutia oricarui tip de rana, ca sa nu mai vorbim de propriile ei complicatii, necunoscute la vremea aceea, intre care insuficienta renala si insuficienta cardiaca sunt cele mai redutabile, tinand cont si de varsta inaintata a domnitorului, care adauga printre altele si uzura biologica, cu reducerea potentialului vital pe care le presupune aceasta.

Stefan Voda – intre lumea de aici si lumea de dincolo

Este de notorietate istorica evlavia marelui nostru voievod, care, dupa fiecare razboi, ridica o manastire sau biserica, iar victoriile le atribuia intotdeauna Proniei Ceresti, careia i se cuvenea toata slava si marirea, iar cei care indrazneau sa-i atribuie lui succesul riscau pedepse aspre. Este motivul care a generat inca o enigma legata de ultimii ani de domnie ai voievodului, si anume aceea ca Stefan s-ar fi calugarit in ultimele zile ale vietii sale avand constiinta incarcata pentru uriasele pierderi pe care le-a suferit Moldova aparandu-si dreptul istoric de a exista, dar si pentru a face loc pe tronul Moldovei fiului sau Bogdan al III-lea.

Asa s-ar explica lipsa funeraliilor cuvenite unui domn de faima lui Stefan, funeralii care ar fi trebuit sa fie deopotriva maiestuoase si fastuoase. In locul lor, avem marturia destul de modesta a cronicarului Grigore Ureche: „Iara pre Stefan Voda l-au ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna care, era zidita de dansul. Atata jale era de plangeau toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiau toti ca s-au scapatu de mult bine si multa aparatura. Ce dupa moartea lui, pana astazi ii zicu sveti Stefan voda, nu pentru sufletu, ce este in mana lui Dumnezeu, ca el inca a fostu om cu pacate, ci pentru lucrurile lui cele vitejesti, carile nimeni din domni, nici mai nainte, nici dupa aceia i-au ajunsu (…). Au domnitu Stefan voda 47 de ani, doua luni si trei saptamani si au facut 44 manastiri si insusi tiitoru preste toata tara”.

Fara alte detalii care sa fi marcat solemnitatea momentului, ultimul sau drum pe pamantul Moldovei, pe care l-a pretuit si aparat ca nimeni altul, ar fi fost in calitate de calugar. Asa incat lipsa acestor detalii s-ar datora faptului ca, fiind calugar (s-ar fi calugarit in ultimele zile de viata, eliberand astfel tronul pentru fiul sau Bogdan Vlad), ar fi fost inhumat conform rigorilor cinului calugaresc, care se aplica deopotriva monahilor, monahiilor si ierarhilor.

Cele doua deshumari cunoscute, din anul 1758 si in 1856, au aratat fara echivoc ca inhumarea s-a facut conform traditiei crestine pentru calugari (fara sicriu, imbracat intr-o hlamida domneasca avand imprimata cu fir de aur o cruce mare pe piept, ceea ce intareste supozitia ca voievodul s-a calugarit inainte de moarte si explica lipsa stralucirii domnesti a inmormantarii. Ratiunile gestului domnitorului par mai degraba de ordin politic, legate mai degraba de succesiunea la tron pe care ar fi dorit-o sa se faca fara dificultate.

Cert este ca „in anul 1504, in 2 iulie, marti, ora 1 dupa rasaritul soarelui, din voia destinului, muri Stefan, voievodul Moldovei, impovarat de lupte, batranete si podagra. Natura il facuse norocos, istet si viteaz” nota cronicarul polonez Jan Duglosz. Asa incat povara luptelor, batranetea (71 de ani) si podagra (guta) i-au semnat sfarsitul, si nu „o rana veche agravata odata cu scurgerea anilor l-au dus in cele din urma la mormant”, cum sustine in „Musatinii” Stefan Gorovei. „Boala grea si sacaitoare” era de fapt guta (podagra), pe fondul careia nici rana nu se vindeca, la care se adaugau si complicatiile inerente pe care varsta inaintata le aduce.

Dincolo de speculatiile legate de existenta domnitorului raman valabile relatarile contemporanilor, intre care cea a cronicarului polonez Jan Dlugosz ni se pare cea mai cuprinzatoare. „El alunga din Moldova pe regele Ungariei Matias Corvin batut in orasul Baia si lovit el insusi in trei locuri la spate. Tot el – minunata fapta – infranse cu o mana de oameni si alunga cu rusine pe sultanul Mahomed care avea 120.000 de ostasi. Tot el, cu arma in mana, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, calcand invoiala prin care i-a fost asigurata de mai inainte libera trecere a acestuia din tara. Tot el zdrobi, mai de multe ori si respinse pe tatarii de dincolo de Volga si pe cei din Cram. O, barbat triumfal si victorios, care biruisi pe toti regii invecinati. O, om fericit, care te bucurasi de toate darurile cate natura altora numai in parte le da: unii intelepti si vicleni, altii viteji si drepti, altii iarasi cu noroc impotriva dusmanilor. Tu singur le avusi harazite toate laolalta: drept, prevazator, istet, biruitor al tuturor dusmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”.

Concluzii

1. In epoca stefaniana, ca de altfel in intregul Ev Mediu si chiar in epoca renascentista, nu exista nici retea sanitara si nici asistenta medicala asa cum o concepem noi astazi. Medicina se baza inca pe principiile lui Avicena si Galenus, care insemnau coroborarea unor fapte de observatie cu fenomene mistico-religioase si proceduri empirice cu caracter ritualic.

2. Rana dobandita de Stefan cel Mare in batalia pentru Chilia la 1462 era de fapt o osteomielita cronica nonbacteriana care interesa in egala masura osul si tesuturile moi ale piciorului drept, cu evolutie recurenta, al carei mecanism fiziopatogenic si tratament nu se cunoaste cu certitudine nici astazi. Se presupune doar un mecanism imunologic care intretine un proces inflamator cronic, cu evolutie ciclica si agravare in timp. Persistenta si recurenta ei depindea de natura bolii, de limitele stiintei medicale a acelor vremuri si de empirismul unor proceduri, de aici si „nepriceperea” medicilor de a o trata. Adaugam acestor aspecte si importanta relativa pe care insusi voievodul i-o acorda, preocupat fiind de treburile tarii si de campaniile sale militare; „rana din 1462 nu l-a impiedicat sa poarte inca atatea razboaie si sa carmuiasca tara timp de peste patru decenii”. In acest context, inaintarea in varsta nu putea decat sa agraveze evolutia procesului inflamator.

3. La randul ei, podagra (guta) era destul de comuna la boierimea vremii, cunoscuta ca evolutie (afecta articulatiile pana la ankiloza) si necunoscuta sub aspectul complicatiilor viscerale, indeosebi ca insuficienta renala si insuficienta pluriorganica, complicatii cu care istoria naturala a bolii isi incheia parcursul.

4. Ca boala metabolica de fond (acumulare de acid uric prin deficienta enzimatica dobandita sau mostenita), guta, generata de consumul excesiv de carne (indeosebi vanat) si vin, cu o lunga perioada de latenta (asimptomatica), putea influenta negativ evolutia spre vindecare a ranii de la picior si chiar poate explica extensia ei in ultimele luni din viata voievodului.

5. Campaniile militare si modul de viata au contribuit la agravarea bolii de fond pe masura inaintarii in varsta, ajungand pana la imobilizare totala prin ankiloza generalizata.

6. Saracia informatiilor legate de funeraliile domnitorului, de inhumarea lui si mai ales descoperirile facute cu ocazia celor doua deshumari, intaresc suspiciunea ca Stefan cel Mare s-ar fi calugarit inainte de moarte, gest ale carui motivatii raman o enigma pentru posteritate (suferinta?, cainta?, pocainta?, interese politice legate de stabilitatea tarii?).

7. Oricat de mare i-ar fi fost suferinta, aceasta nu l-a abatut de la treburile si grijile tarii, pe care si le-a indeplinit pana in ultima clipa, lasand in urma o tara mandra, puternica si respectata.

• Valeriu Lupu – doctor in Stiinte Medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.