Focul din talpi si tragicul iubirii

0
1218

Orice lector neavizat al volumului de proza Focul din talpi (Editura Metamorfosi, Slobozia, 2018), semnat de Viorica Serban, va fi greu de convins ca este vorba de o carte de debut, de prima verba a autoarei. Constructiile frazeologice, claritatea si eleganta limbajului, bogatia imaginilor si, in primul rand, structurarea elementelor de ordin epic sau liric, echilibrul dintre narativul clasic si expresivitatea moderna, toate acestea converg spre a demonstra o experienta redutabila, ca scriitoare, a Vioricai Serban.

Adevarul este ca debutul in volum a fost mult precedat, in timp, de realizarea in permanenta, ritmica, a unor creatii literare, de circulatie restransa sau, de cele mai multe ori, pastrate la sertar datorita exigentei autoarei sau circumstantelor care permiteau numai anumite genuri de literatura. Cu atat mai admirabila ni se pare aceasta indarjita atasare de scris, fara satisfactii publicitare, dar conservand convingerea absoluta a impunerii valorii candva, peste timp. Iar in componenta acestei valori, elementele de originalitate sunt cele mai graitoare. Unul dintre aceste elemente este precedarea fiecarei povestiri de catre un fragment relativ amplu, care se regaseste in cuprinsul sau. Fragmentul starneste curiozitatea lectorului si se dovedeste, pe parcurs, esential pentru intelegerea mesajului prozei respective. Iata-l pe cel dintai, pe care-l intalnim inaintea prozei Metamorfoza: „Inalt, bine facut, nasul drept, buzele carnoase, barbia puternica si fruntea dreapta, parul ce-i cadea mereu pe frunte i-o acoperea pe jumatate si ii dadea un aer de star de cinema. Unde il mai vazuse, unde, Doamne!? De ce nu-si putea aminti!? Simtea ca l-a mai vazut, ca l-a cunoscut, dar unde, unde…!? se intreba din ce in ce mai precipitata. Noi ne-am mai vazut!? il auzi pe El”. Portretul va reapare, obsedant, pe parcursul povestirii, integral sau trunchiat, incarcat, insa, de fiecare data, cu aceeasi simbolistica a tineretii triumfatoare si a coplesitoarei iubiri, conditie sine qua non a existentei. Sub semnul dragostei, personajul feminin central, care se autoconfeseaza, depaseste limitele timpului si spatiului, domina totul din jur, care i se subordoneaza sustinandu-i trairile de o absoluta intensitate. Nu are importanta, ca peste tot in proza Vioricai Serban, ce este imaginea sau ce este posibil real, limitele dispar. La fel, dragostea de natura spirituala si senzualitatea ardenta se contopesc intr-un tot initiatic si luminos. Visul, atat de pretuit de poetii romantici, inaripeaza dragostea si frumusetea, ingenunchind realitatea.

Urmatoarea povestire, Trenul cu destinatia finala, mi-a readus in minte spusele lui Umberto Eco privind ciudatele punti de comunicare dintre scriitor si cititorii sai: autorul unei povestiri sau roman isi propune sa transmita ceva, in scris apare altceva, iar cititorul, fiecare dintre ei, intelege altceva. Desigur, este o exagerare, necesara, insa, pentru a sublinia posibilitatea diverselor interpretari ale actului artistic. Povestirea de fata este profund tulburatoare prin abordarea concomitenta a doua teme fundamentale pentru spiritualitatea si existenta umana, dragostea si moartea, sau, cum spuneau vechii greci, Eros si Thanatos, zeii iubirii si mortii. Iubirea, potentata de prezenta acelui El, transforma tragicul intr-o initiere spre alta lume, in care pleci cu cele mai frumoase amintiri si cu senzatia unei inaltari spre Binele suprem, atunci cand esti vegheat de dragoste.

Daca mi-as permite sa judec, exclusiv dupa criteriul originalitatii, prozele din volum, in prim plan s-ar inscrie, desigur, nuvela Domnul Popescu. De fapt, denumirea de „nuvela” este, undeva, conventionala, am putea vorbi de cinci mici nuvele reunite, sau de un roman de dimensiuni reduse. Deci, domnul Popescu, un personaj cenusiu, mai intai prin numele sau (cineva se intreba, intr-o anecdota: Popescu, Popescu, unde am mai auzit eu numele asta??…) si prin statutul sau de profesor pensionar, cu un profil social asemanator unor functionari stersi din povestirile lui Cehov, se hotaraste sa se insoare. Publica un anunt in care, cu o sinceritate dezarmanta, isi marturiseste saracia si dorinta de a avea o sotie bogata, indiferent de varsta, starea fizica, sociala sau intelectuala a acesteaia. In consecinta, primeste scrisori, fiecare despre un destin aparte, prezentand o poveste de viata demna de un subiect de roman. Cea dintai scrisoare vine de la o vaduva, aflata inca in stadiul de admiratie a sotului mort recent, care o lasase bogata. Inmormantarea, petrecuta intr-un sat coplesit de noroaie, cele mai multe strajuind cimitirul, o lasase infirma. Purtarea sicriului la cimitirul inglodat pe vreme de ploaie capata note de infern dantesc, nimicitor pentru destinul femeii. Popescu nu este impresionat, ar accepta bogatia, dar nu la sat. O alta scrisoare, o alta viata irosita. Dupa o casatorie tarzie si cu peripetii, urmata de o existenta pierduta fiindca nu au reusit sa aiba un copil, autoarea misivei traieste drama singuratatii absolute. Popescu doreste sa ajunga la ea, dar intervine alta scrisoare. De data aceasta, autoarea a cunoscut, devreme, o iubire mistuitoare, urmata, printr-o intamplare, de o pagina tragica a vietii, viol si obligatia de a se prostitua. Tot din intamplare devine bogata, il invita pe Popescu, dar, ajuns la adresa ce-i fusese data, afla ca femeia este bolnava psihic. Alte scrisori, alte destine, alte esecuri. In final, Popescu devine mai uman, fiind tot mai dominat de amintirea fostei sotii, de a baiatului plecat in Australia si care nu mai voia sa stie de el, realizeaza ca nu a stiut sa-i pretuiasca.

Miniromanul Focul din talpi aduce alte note de originalitate. Vioara si Narcis, cele doua personaje, se cunosc in imprejurari cu totul aparte. Desi foarte tanara, Vioara traise o suita de momente dramatice care ar fi umplut o existenta indelungata. Ca un blestem, suferintele au inceput de la mama, a urmat un viol semi-incestuos, cand tatal vitreg s-a napustit asupra ei, apoi o marginalizare sociala. Doctorul Narcis isi traia, si el, singuratatea, agresata doar de interventiile brutale ale unui tata tiranic. Iubirea dintre cei doi, Vioara si Narcis, capata dimensiuni peste normalitate, vindeca profunde rani sufletesti, o inalta la viata pe Vioara, devine un sens al existentei pentru Narcis. Desi absurdul unei intamplari ii va desparti, aparent, sentimentele isi vor pastra, totusi, intreaga lor vitalitate, dragostea invingand totul. Remarcabila este si tehnica nararii, cele doua personaje trec dintr-o persoana in alta, fiecare povesteste sau devine, pe nesimtite, cel despre care se povesteste, la persoana a treia.

Dragostea se poate manifesta in nenumarate ipostaze. Cea pentru copii duce, in Judecata, la incalcarea unor norme morale, dar si la purificare atunci cand este perceputa motivatia profunda a unor trairi de neinteles in orizontul unei existente obisnuite.

Nu intamplator, intr-unul dintre texte, sunt amintite numele lui Dostoievski si Tolstoi. Este o bataie la poarta, o privire peste zidul inflorit, dar indestructibil, al celei mai mari literaturi a lumii, o literatura a problemelor cutremuratoare ale existentei umane, care pot fi rezolvate numai prin iubire, asa cum se intampla si in scrierile Vioricai Serban.

Dan Ravaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.