Doamna Solestilor, Doamna Romaniei

0
958

In constelatia luminoasa a personali­tatilor pe care judetul Vaslui le-a daruit Romaniei, Elena Cuza ocupa un loc aparte, impresionand prin unicitatea imaginii sale. Intr-un secol dominat de gloriosi barbati de stat – in primul rand sotul sau, Alexandru Ioan Cuza – fragilitatea aparenta a fiicei Solestilor se distinge cu atat mai mult, infaptuir­ile sale egalandu-le pe cele ale marilor oameni politici.
Elena Rosetti, viitoarea prima Doamna a Romaniei, s-a nascut la 17 iunie 1825, dintr-o stralucita familie de orig­ine voievodala – intemeietorul fiind domnitorul Moldovei, Antonie Ruset, avand numeroase ramuri, atat in Moldova, cat si peste Milcov. Ramura Rosetti – Solescu, din care provenea direct, era inrudita cu mari familii bo­ieresti ca Sturdza, Bals, Cantacuzino, Catargi etc. Primii ani ai copilariei ii petrece la Solesti, sub privegherea blandului sau tata, Iordache Rosetti. Spre deosebire de acesta, „mama sa Ecaterina (Catinca) avea o personali­tate accentuata, dominatoare, care s-a exercitat uneori tiranic asupra micutei Elena, determinandu-i o oarecare timiditate in raporturile cu cei din jur”. A urmat o perioada de intensa pre­gatire intelectuala la mosia Scheia, a unchiului sau Constantin Sturdza. Boier luminat, intemeiase un mic pen­sion pentru copiii sai, dar si ai rudelor apropiate, unde se faceau studii serioase, in primul rand de limbi straine. De la 14 ani, isi face debutul in societatea ieseana, distingandu-se, de la bun inceput, prin preocupari cul­turale si de ordin social. In acest mediu elevat il va cunoaste pe Alexandru Ioan Cuza, casatorindu-se cu el la 30 aprilie 1844, la Solesti. Urmandu-si sotul, se muta la Galati si de pe acum apar semnele viitoarelor sale neferi­ciri. Nu reuseste sa se integreze in societatea locala, dominata de straluci­torul sau sot, trebuie sa medieze intre acesta si mama sa, care-l privea cu multa suspiciune. A venit, insa, anul revolutionar 1848, mis­ca­rea din Moldova avandu-i, printre conducatorii sai, si pe Alexandru Ioan Cuza. Dupa infrangerea miscarii, vor fi arestati cu totii, dusi la Galati, de unde urmau sa fie exilati in Turcia. Atunci, timi­da, sfioasa si firava dom­nita de la Solesti dovedeste nebanuite calitati: isi amaneteaza bijuteriile si, cu banii obtinuti, reuseste sa devieze drumul exilatilor la Braila, unde, in colabo­rare cu consulul Angliei, organizeaza o spectaculoasa evadare. Pe 24 ianua­rie 1859, odata cu marele triumf al alegerii lui Cuza si la Bucuresti, incepe si nefericita sa legatura cu Maria Obrenovici. Din aceasta cauza, desi devenita Doamna a Romaniei, Elena Cuza va ramane la Iasi, iar din 1860 va incepe o lunga calatorie in strainatate, stabilindu-se pentru un timp la Paris. A fost perioa­da in care patriotismul Elenei Cuza s-a manifestat la cele mai inalte cote. Alegerea concomitenta a lui Cuza ca domnitor in ambele Princi­pate era impotriva dorintei unor mari puteri care, prin diferite mijloace, cautau sa anuleze alegerea respectiva. In aceste imprejurari, un divort cu rasunet le-ar fi servit de minune. Se pare ca Maria Obrenovici, prin afisarea scandaloasa a legaturii sale cu Alexandru Ioan Cuza, facea jocul unor servicii secrete care o plateau pe ascuns. Din 1862, venind in intampinarea dorintei unor largi cercuri ale opiniei publice, Elena Cuza revine in tara, se stabileste la Bucuresti, ignorand, din sentiment patriotic, intrigile si provo­carile rivalei sale.
Desi nu a nascut copii, Elena Cuza a avut un deosebit simt al maternitatii, dovedind, totusi, calitati de mama. Mai intai, ea a adoptat, practic, pe cei trei copii ai surorii sale Zoe Lambrino, stabilita la Banca si moarta la ultima nastere. S-a dedicat, apoi, organizarii si conducerii unor asezaminte de bine­facere. Mai intai, confectioneaza ea insasi imbracaminte pentru orfani, impartind hainele prin preoti si sub anonimat. In iulie 1862, infiinteaza o institutie de mare prestigiu, „Azilul Elena Doamna”, care va salva de la moarte nenumarate fetite orfane si le va asigura practicarea unor profesii prin care sa-si castige un loc onorabil in societate. Elena Cuza se va interesa in permanenta de spitale si de asezaminte de binefacere, preocupandu-se si de categorii de marginalizati care nu erau in atentia nimanui: cei suferinzi de boli mintale, puscariasi, copii saraci din randul minoritatilor, evrei, de exem­plu. A sprijinit, de asemenea, ridicarea unor lacasuri de cult, pe langa biseri­cile ortodoxe, avand in vedere si biserici reformate sau chiar sinagogi.
Cea mai dureroasa piatra de incercare a venit in 1864, cand sotul i-a cerut sa-l infieze pe Alexandru, fiul sau nascut de Maria Obrenovici, pretinzand ca ar fi un orfan ai carui parinti au murit la inundatiile din acel an, desi toata lumea, inclusiv Elena, stia adevarul. Pentru prima oara refuza, dar acest prim si ultim refuz dureaza foarte putin. Impresionata de dragostea pe care taranii din Ruginoasa o manifestau fata de domnitorul lor Alexandru Ioan Cuza, consimte sa-l infieze pe micutul si nevinovatul Alexandru. Incu­rajat, sotul ii aduce in anul urma­tor, 1865, un nou „orfan” facut tot cu Maria Obrenovici, pe Dimitrie, Elena devenind si mama acestuia. Si, ceea ce este cu totul remarca­bil, a fost pen­tru Alexandru si Dimitrie mai mult decat o mama adevarata. La 11 febru­arie 1866, cand Alexandru Ioan Cuza a fost detronat printr-o lovitura de stat, desi nimeni nu a avut ceva impotriva ei sau a copiilor, prima ei grija a fost sa se duca in camera acestora, sa-i apere de orice rau posibil. Din neferi­cire, ambii copii au murit tineri, in imprejurari tragice, ca si Alexandru Ioan Cuza. Doamna Elena murit la 3 aprilie 1909, la 84 ani, odihnindu-se in veci la Solesti, leaganul copilariei si adolescentei sale, sin­gurele perioade in care a fost, cu ade­varat, fericita.
• Dan Ravaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.