24 Ianuarie 1859 – Unirea Principatelor Romane

0
887

Anul acesta sarbatorim 160 de ani de la Unirea Principatelor Romane, in contextul continuarii actiunilor instructiv-educative dedicate Ccentenarului Marii Uniri.

Constiinta poporului roman despre unitatea sa etnica este straveche. Cand romanii din Ardeal coborau la iernat cu turmele lor in Campia Dunarii sau dincolo de Dunare, pe tarmul Marii Negre, auzeau pretutindeni aceeasi limba si vedeau aceleasi obiceiuri. Tot asa, cand pescarii de la „balta” treceau cu carele lor de peste peste munti, spre Brasov, Fagaras, Sibiu, Bistrita si mai departe, intalneau aceeasi limba si isi dadeau seama ca reprezentau unul si acelasi popor.

Carturarii moldoveni Grigore Ureche si Miron Costin au staruit inca din secolul al XVII-lea asupra unitatii romanilor, aratand ca moldovenii cu muntenii, oltenii si cu transilvanenii una sunt si „de la RAM ne tragem”, din nobila obarsie a Romei.

Dar, daca exista o constiinta populara si una carturareasca asupra unitatii etnice romanesti, nu era si o unitate politica, existand concomitent trei state: unul la miazazi de Carpati, numit Tara Romaneasca, altul la rasarit, numit Moldova, si un al treilea in interiorul lantului Carpatic, numit Transilvania.

Mihai Viteazul a fost primul domn roman care a reusit sa uneasca sub sceptrul sau cele trei tari romanesti, in anii 1599-1600 (acum 420 de ani). Aceasta unire nu a durat decat pana in 1601, dar amintirea faptei sale nu s-a mai stins niciodata, ramanand indreptar luminos pentru urmasi. Primii care au reluat ideea de unitate nationala au fost reprezentantii scolii ardelene: Petru Maior, Gheorghe Sincai, Inocentiu Micu-Clain si Ion Budai Deleanu.

Inca din anul 1772, intr-un memoriu personal semnat de mai multi inalti dregatori si adresat Austriei, marele ban muntean, Mihai Cantacuzino, arata avantajele ce ar decurge pentru Principatele Romane, dar si pentru pacea europeana, daca Tara Romaneasca si Moldova s-ar uni si daca noul stat s-ar bucura de protectia comuna a Austriei si Rusiei.

Odata cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a romanilor de pretutindeni a devenit tot mai puternica si a ajuns sa se impuna ca o necesitate obiectiva. Rapirea Moldovei dintre Prut si Nistru de catre Imperiul Tarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit si mai mult constiintele pentru intensificarea eforturilor in scopul fauririi statului national roman.

Adresandu-se boierilor, intr-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea sa ia legatura „cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege si supt aceeasi stapanire si ocrotiti de aceeasi putere”. Tudor adauga: „urmeaza sa stim cele ce se fac acolo, sa le vestim acestea de aici ca fiind la un gand si intr-un glas cu Moldova, sa putem cistiga, deopotriva, dreptatile acestor principaturi, ajutandu-ne unii pe altii”.

Carturarii romani doreau atunci, din adancul fiintei lor, unirea celor trei tari romanesti. Imaginea Daciei vechi, a tarii lui Burebista si Decebal, ce se intindea pe ambele laturi ale Carpatilor, domina spiritele. In 1818 invatatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogalniceanu a scos la Iasi, in 1840, publicatia „Dacia literara”. Transilvaneanul August Treboniu Laurian, impreuna cu munteanul Nicolae Balcescu, au inceput sa dea la iveala, din 1845, la Bucuresti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat in cinci volume.

Locuitorii Tarii Romanesti, intr-un memoriu, cereau domnului Gheorghe Bibescu sa lupte pentru infiintarea „regatului dacic”. Numele stramosilor ajungea sa aiba semnificatia unui adevarat program politic: infaptuirea statului romanesc unitar, care raspundea unei necesitati politice, economice, sociale si culturale. Astfel, se instituia unirea vamala dintre Tara Romaneasca si Moldova, aplicata de la 1 ianuarie 1848, precedata de conventia de comert din anul 1835.

In anul 1842 tinerii din Tara Romaneasca au oferit tronul acestei tari lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care insa a refuzat sa-l primeasca, de teama interventiei Imperiului tarist.

Unul dintre dezideratele partidei nationale din Moldova, publicate de Mihail Kogalniceanu in august 1848, la Cernauti (Bucovina), era Unirea Principatelor.

In timpul domnilor pamanteni Barbu Stirbei in Tara Romaneasca si Grigore Al. Ghica in Moldova, in anii 1849-1856, ideea unirii a patruns adanc in spiritele romanilor. Astfel, domnul muntean Barbu Stirbei, intr-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi… interpretul credincios al opiniei publice, trebuie sa adaugam ca dorintele unanime ale valaho-moldovenilor cheama la unirea celor doua principate sub un singur cap, chiar daca acesta ar trebui sa fie luat de la una din familiile princiare din strainatate, ceea ce ar cruta cu adevarat o tara ce a suferit de incercarile alegerilor si prefacerilor”.

Intr-un memoriu trimis Conferintei de pace de la Paris, la sfarsitul razboiul Crimeii (1856), Grigore Al. Ghica cerea, de asemenea, in chip hotarat, unirea Principatelor Romane. Multumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: „Maria-ta ai pregatit calea catre mantuirea tarii noastre, caci ai sprijinit si ai pledat inaintea areopagului european intrunirea Principatelor, principiu de marire, de glorie si de temeinica asezare a acestei tari”.

Noile divanuri ad-hoc din Principatele Romane, alese in septembrie 1857, dupa intelegerile de la Osborne dintre imparatul francez Napoleon al III-lea si regina Victoria a Angliei, cereau Portii Otomane si Puterilor garante:

– respectarea drepturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor in cuprinderea vechilor lor capitulatii incheiate cu Inalta Poarta in anii 1393, 1460, 1511 si 1634;

– unirea Principatelor intr-un singur stat, cu numele Romania;

print strain, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei, cu mostenirea tronului si ai carui mostenitori sa fie crescuti in religia tarii noastre;

– neutralitatea Principatelor;

– putere legiuitoare incredintata unei Obstesti Adunari, in care sa fie reprezentate toate interesele natiei.

Prin Conventia prevazuta de Tratatul incheiat la Paris, in ziua de 7/19 august 1858, s-au hotarat urmatoarele:

– Tara Romaneasca si Moldova vor purta numele de Principatele Unite;

– la Focsani va exista o Comisie Centrala care va pregati legile;

– tot la Focsani va exista o Curte de Casatie comuna si armatele vor primi o organizare identica spre a forma, la nevoie, una singura;

– fiecare tara va avea domnul sau, care va carmui si administra cu ajutorul ministrilor si va exista o adunare legislativa.

In acest fel, Conventia devenea noua Constitutie a Principatelor Tara Romaneasca si Moldova.

Conform noii Constitutii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alecsandru-Ioan Cuza.

In Tara Romaneasca se vorbea la inceput de Gheorghe Bibescu si de Barbu Stirbei, fosti domni pamanteni. Invingand elementele conservatoare, reprezentantii partidei nationale au reusit sa aleaga ca domn, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, tot pe colonelul Alecsandru-Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: „Tot Bucurestiul era in picioare, de la Filaret si Dealul Mitropoliei pana la Baneasa, miscat de aceasta veste salvatoare si strigand din rarunchii inimii: Traiasca Unirea! Traiasca Cuza Voda! Traiasca Rosii si Albii! Traiasca boierii si poporul! Bucuria era in culme. Toti isi detera mana si se sarutara ca niste frati. Nu mai erau resimtite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieseau din ochii tuturor”. A fost unul din rarele momente de concordie nationala pe care le-au trait romanii in istoria lor.

Prin dubla alegere a colonelului Alecsandru-Ioan Cuza, care a provocat o mare insufletire in Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania, inaintasii nostri au stiut sa impace textul Conventiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinta tarii intregi. Astfel, lupta pentru unirea Principatelor Romane a inregistrat un succes rasunator, dubla alegere insemnand inceputul procesului de construire, pe baze moderne, a statului national roman.

Referindu-se la atmosfera in care s-a votat Unirea Principatelor Romane, H. Churchil, consulul britanic de la Iasi, nota, la 6 februarie 1859: „Alegerea lui Alecsandru-Ioan Cuza in Tara Romaneasca a creat un mare entuziasm aici. Se considera ca s-a efectuat un mare pas spre Unirea care va fi infaptuita, daca nu i se vor opune masuri puternice. In jurnalele din Moldova s-a declarat clar ca daca Poarta va indrazni sa refuze investitura, romanii ii vor respinge autoritatea si, de la primul pana la ultimul, isi vor apara drepturile pana la capat”.

Evenimentul a avut un mare ecou si peste hotare, starnind comentarii elogioase in Franta, Marea Britanie si statele italiene. Cunoscutul revolutionar maghiar Ludwig Kossuth scria ca „un astfel de spirit e necesar ca un popor sa intemeieze o patrie, daca a pierdut-o, sa si-o recistige”.

Sugestiva pentru entuziasmul populatiei romanesti de pretutindeni, dupa dubla alegere a lui Alecsandru-Ioan Cuza, este telegrama trimisa domnului de locuitorii judetului Falciu: „Fapta pe care Maria-Voastra ati ispravit, slobozind neamul romanesc din boieresc, munca silita… este atat de mare cat nu o poate scrie niminia. Dumnezeul parintilor nostri pastreze zilele Mariei Tale ferice. Il rugam sa ia din zilele noastre si a copiilor nostri si sa adaoge la ale Mariei Tale, sa ne pui la cale pana la sfarsit. Rugamu-te, da-ne voie ca de acum inainte sa te numim Parintele cel bine Voitor si slobozitorul neamului taranesc”.

In anii domniei sale (1859-1866), Alecsandru-Ioan Cuza a reusit sa desavarseasca Unirea Principatelor si sa dea noului stat, Romania, o organizare moderna. Ramanea generatiilor viitoare sa actioneze pentru obtinerea independentei de stat (1877-1878) si infaptuirea Marii Uniri (1918).

Colonel (rtr.) Constantin Chiper

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.