Catedrala Nationala – templu al recunostintei si spiritualitatii romanesti (III)

0
476

– continuare din numarul trecut –

Rabdarea, diplomatia si perseverenta patriarhului Teoctist vor reusi sa invinga toate obstacolele, chiar si cele ridicate de asa-zisa „societate civila” alaturi de unele grupari elitiste, adepte ale unor ideologii postmoderniste care negau la modul vehement necesitatea construirii catedralei. Opozitia venea in fapt din partea acelor structuri ce promoveaza autonomia si individuatia care, chipurile, vor sa inlature prejudecatile, reperele si cutumele morale, opunandu-se vehement la tot ce inseamna valoare umana, adica credinta, moralitate, respect pentru viata, respect pentru propria-ti persoana si fata de ceilalti, bunacuviinta in viata de zi cu zi, repere pe care le regasesti, cu asupra de masura, doar in morala crestina.

Este vorba despre acea „cultura a mortii” despre care PS Ignatie – episcopul Husilor – arata in scrisoarea pastorala (2 aprilie 2018) intitulata „Invierea Domnului – samanta vietii intr-o cultura a mortii”, in care sublinia faptul ca singura cale de iesire din acest impas sufletesc este practicarea traditiei crestine a neamului pe care o regasesti doar in biserica si familie. Aceasta este si una din ratiunile construirii unui asemenea edificiu cu rezonanta in sufletul crestin al acestui popor, plamadit in acest spirit de la inceputurile sale. Pentru ca, asa cum spunea Petre }utea, „doar in biserica omul se intalneste cu Dumnezeu si isi da seama cat de mic si neajutorat este. In biserica afli ca existi.”

Primul pas era facut, prima etapa era implinita si urma de data aceasta greul, adica etapa faptuirii, a implinirii sorocului atat de mult asteptat. Dupa obstescul sfarsit si trecerea la cele vesnice al vrednicului de pomenire, patriarhul Teoctist Arapasu, la 27 iulie 2007, noul intaistatator in scaunul patriarhal, Preafericitul Daniel, va face din Catedrala Mantuirii Neamului un scop, un obiectiv care se cerea implinit pentru martiriul acestui neam, pentru gloria acestui popor si pentru cinstirea credintei sale greu incercate de-a lungul istoriei.

Se va dovedi a fi acea personalitate asteptata, puternica, care sa se dedice trup si suflet acestui maret obiectiv, in masura sa invinga vitregiile si potrivniciile vremurilor si oamenilor, pentru a implini visul unui neam si a patriarhilor sai. In sfarsit, urca in scaunul patriarhal o personalitate care avea in spate o bogata experienta social misionara in calitatea sa de Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, prin infiintarea centrului social Providenta, la Iasi, a trustului media Trinitas si lansarea proiectului „Nici un sat fara biserica”, ceea ce dovedea un spirit pragmatic deosebit, de care biserica avea atata nevoie.

Sfintirea locului avea sa se infaptuiasca pe 29 noiembrie 2007, iar constructia efectiva va incepe la sfarsitul anului 2010, dupa un proiect care trebuia sa indeplineasca criteriile de structura, arhitectura, cultuale si culturale stabilite de o comisie de experti si data apoi in executie firmei bacauane S.C. WANEL EXIM, S.R.L.. Dupa aproape opt ani de neobosita preocupare si munca asidua, Catedrala se inalta zvelta, maiestuoasa, dominand Bucurestii prin inaltimea sa, vrand parca sa proiecteze spre ceruri credinta si nadejdea de veacuri a acestui popor (5).

In ziua sorocita, patriarhul bisericii noastre, Preafericitul Daniel dimpreuna cu Sanctitatea sa Bartolomeu I, patriarhul egumenic al Constantinopolului (Noua Roma), mitropolitul Hrisostom de Parnas conducatorul delegatiei Bisericii Greciei, reprezentanti ai bisericilor surori, mitropolitii, arhiepiscopii si episcopii tarii, intr-un sobor impresionant vor savarsi ritualul sfintirii. Patriarhul va bate la usa de bronz a catedralei pentru a deschide calea intrarii „Imparatului Slavei”, urmata apoi de ritualul sfintirii altarului si catapetesmei, ambele un unicat de maretie si frumusete, iar clopotele de bronz vor suna pentru prima data, vestind poporului si lumii ca aici ortodoxia este la ea acasa, ca doar credinta acestui neam a stat la baza dainuirii lui, ca cei care s-au jertfit nu vor fi niciodata uitati, ca aici se va intruchipa nadejdea noastra ca natiune si popor.

Catedrala in sine, prin conceptia ei arhitectonica, este o imbinare fericita a stilului moldovenesc cu cel brancovenesc si neobizantin, in care monumentalul domina ca o ofranda adusa istoriei noastre plina de jertfa (3). Dupa savarsirea ritualului sfintirii, a fost oficiata prima liturghie de acelasi inalt sobor intru pomenirea eroilor si martirilor neamului, ca si a patronului spiritual al catedralei Sf. Apostol Andrei. Impresionanta este acustica acestui maret si maiestuos lacas, pusa in valoare prin raspunsurile corului, care creeau o ambianta divina.

Fara indoiala ca mai sunt multe de facut, pentru ca va trebui savarsita pictura, care, la randul ei, va fi un unicat prin stilul mozaic; de asemenea, catedrala este conceputa intr-un complex arhitectonic multifunctional care sa-i indeplineasca menirea cultuala si culturala.

Traire spirituala si semnificatie istorica

Pentru acei care se apleaca asupra istoriei poporului nostru exista convingerea ca trairea crestina si ortodoxismul nostru au stat la baza dainuirii noastre ca Neam si }ara. Mila cereasca si nadejdea in ea a fost reazamul si chezasia trecerii stramosilor nostri prin istorie, iar crestinismul in sine a fost cadrul in care cultura noastra a prins contur (Nichifor Crainic – Ortodoxie si Etnografie, Ed. Cugetarea, Buc. 1938).

Ca simplu mirean, care am avut bucuria si privilegiul trairii acestui moment de inalta spiritualitate prilejuit de sfintirea Catedralei Neamului si cunoscand oarecum evolutia istorica a ortodoxiei noastre, pot spune ca acest eveniment se inscrie la loc de cinste alaturi de cel putin alte doua evenimente majore ale crestinismului romanesc: sfintirea manastirii Curtea de Arges, la 1517, si Sinodul de la Iasi, din 1642. Ca amploare si semnificatie, aceste evenimente aveau sa marcheze evolutia bisericii noastre, asa cum am convingerea ca ridicarea acestui panteon al ortodoxiei noastre, intrupat in Catedrala Nationala, va avea semnificatia unei marturii de credinta si recunostinta a acestui popor atat de incercat in istoria sa.

Sfintirea Bisericii Curtea de Arges, ctitorita de Neagoe Basarab, avea sa devina poate cel mai important eveniment crestin de la evanghelizarea daco-getilor de catre Apostolul Andrei. Iata cum descrie Gavril Protul maretia si anvergura acestui eveniment, a carui amploare depasise tot ce se vazuse pana atunci. „Pentru intaia data un patriarh din Constabtinopol, Teolipt, se afla pe pamantul romanesc, el era insotit de episcopii de Sares, de Sarde, de Mida si de Medelnic. Mitropolitul }arii Romanesti in acest timp era Macarie. Si el a venit cu egumenii manastirilor ce erau in toata tara, toti arhimandritii si egumenii manastirilor din Muntele Athos. Se facu de cu seara, la 14 august, vecernie si coliva in ajunul hramului, apoi spre seara praznic, dupa care calugarii incepura denii in cuprinsul de marmura stralucitoare de aur, al manastirii celei noua. Si sfarsind denia cand se varsau zorile. A doua zi, Neagoe insusi aseza la locurile lor icoanele scumpe daruite de dansul, pe cand clerul cu patriarhul in frunte se gatea de slujba cea mare a liturghiei dupa aceasta tarnosire de mana domneasca. Pana atunci, un al doilea ospat primi la mesele intinse pe pajiste toata boierimea la un loc cu saracii de pe aceste locuri, cei mici, saraci, vaduve, misei si cei neputernici.” (1)

Insusi Neagoe Basarab, impresionat de maretia momentului, va exclama: „Ce este omul, Doamne, de ai facut atata marire pentru el?” Iar Nicolae Iorga, in a sa Istorie a Bisericii romanesti, va consemna: „A fost un prilej si un mod de afirmare a unitatii ortodoxiei cum nu se mai vazuse pana atunci.” (8)

Sinodul de la Iasi, la randul sau, a fost unul din marile evenimente ale ortodoxiei, intrunit in Moldova sub patronajul domnitorului Vasile Lupu. Acest eveniment, chiar daca nu a atins amploarea participativa a celui de la Curtea de Arges, ramane in istorie prin semnificatia sa. In cadrul acestui sinod, cele trei ramuri ale ortodoxiei: greaca, latina si slava, reprezentate la nivel de arhierei si coordonate de Mitropolitul Varlaam, vor definitiva Marturisirea de Credinta initiata de Petru Movila (mitropolitul Kievului), care consta in negarea purgatoriului, invocarea Duhului Sfant (epicleza) in momentul prefacerii darurilor si afirmarea simbolului de credinta: Tatal Nostru si Fericirile (2).

Important este faptul ca hotararea Sinodului de la Iasi a fost impartasita de patriarhia Constantinopolului si de intreaga ortodoxie, pastrandu-si si astazi valoarea canonica si dogmatica. De altfel, „Dictionarul Bisericii Universale” (Oxford) consemneaza faptul ca „Alaturi de Sinodul de la Ierusalim (1602), Sinodul de la Iasi (1642) a fost cel mai important Conciliu al Bisericii Rasaritene dupa caderea Constantinopolului.” (8)

Iata ca primul pas in implinirea „Istoriei unui Ideal” (Mircea Dutu) s-a facut intr-o atmosfera de sfintenie si maretie, tipica marilor evenimente crestine, cu participarea patriarhului egumenic al Constantinopolului intocmai ca la sfintirea Manastirii Curtea de Arges la 1517, iar comuniunea de traire crestina se realizeaza in spiritul aceleiasi Marturisiri de Credinta stabilita la Sinodul de la Iasi, la 1642.

Romania, chiar daca astazi la sfarsit de Centenar nu mai este pe deplin Intregita, are o Catedrala Nationala reprezentativa, in care trecutul, prezentul si viitorul se ingemaneaza, atat ca jertfa si traire crestina, cat si ca nadejde si reazam pentru vremurile ce vin. Pasind sub cupola acestei maiestuoase catedrale, ai acel sentiment de inaltare sufleteasca ca apartii unui neam care stie sa-si pretuiasca stramosii, valorile si credinta. „Acum mai mult ca oricand sa retraim bucuria unitatii de credinta si de neam intocmai ca inaintasii nostri la 1918. La implinirea a 100 de ani de la Marea Unire, Catedrala Nationala trebuie sa fie un liant national, un simbol al valorilor materiale si spirituale ale poporului roman”, ne indeamna Preafericitul Daniel cu ocazie acestui mare eveniment.

La ceas de bucurie duhovniceasca, nu pot sa nu indrept un gand pios de recunostinta pentru cei care de-a lungul anilor mi-au aratat incredere si bunavointa: preacucernicilor parinti protopopi Vasile Parcalabu, Adrian Chirvase si Vasile Laiu, parintilor nostri episcopi PS Ignatie, PS Corneliu Barladeanu si vrednicilor de pomenire PS Ioachim Vasluianul si PS Iftimie al Romanului, preacuviosului Ezechiel de la Manastirea Floresti si precucernicilor parinti Constantin Mogos si Mihai Paraschiv Vasilica.

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.