Catedrala Nationala – templu al recunostintei si spiritualitatii romanesti (II)

0
556

Legenda mesterului Manole si proiectul Catedralei Mantuirii Neamului

Comparatia nu pare deplasata, daca avem in vedere numeroasele dezamagiri, renuntari sau abdicari de la ideea de a avea o catedrala pe masura spiritualitatii acestui popor. Dincolo de impedimentele obiective ale epocii, era si factorul uman, care nu intotdeauna s-a ridicat la nivelul acestui deziderat, cu adevarat de importanta nationala. Asa incat tot ce se imagina pozitiv in spiritul acestei idei se darama peste noapte din diverse motive, obiective sau subiective.

In cele din urma, Biserica va prelua proiectul de construire a catedralei si va constitui o comisie in scopul colectarii fondurilor formata din trei personalitati ecleziastice ale timpului: PS Nifon Ploiesteanul – vicarul Mitropoliei Ungrovlahiei, PS Calistrat Botoseneanul – vicarul Mitropoliei Moldovei si PS Pimen Ploiesteanul – vicarul Episcopiei Argesului. Si acest inceput promitator va cadea din cauza vicisitudinii vremurilor pe care le parcurgea Romania si Europa, prin cele doua razboaie balcanice si mai ales Primul Razboi Mondial.

Greutatilor vremurilor li se adaugau si diferentele de perceptie a societatii civile privind necesitatea construirii acestui edificiu, la care se adaugau si neintelegerile din interiorul lumii ecleziastice, mai ales dupa trecerea la cele vesnice a mitropolitului primat Calinic si disputa juridica intre Iosif Gheorghian si Ghenadie Petrescu, soldata cu caterisirea celui din urma. Acestor neajunsuri se mai adaugau si o anumita reticenta, chiar din partea clerului, in a avea lacasuri mari, considerand ca comuniunea cristica este mei stransa in lacasuri mici (dupa modelul grecesc), prin urmare aici monumentalul nu si-ar avea locul, mai ales ca se acredita ideea ca era de sorginte apusean-occidentala.

Ceea ce parea insa mai vizibil si mai pregnant era lipsa unei personalitati puternice care sa-si asume responsabilitatea unei asemenea intreprinderi si sa se dedice efectiv realizarii acestui maret proiect. Acest aspect era cu atat mai important, cu cat Romania, pe deplin Intregita dupa Tratatul de la Trianon, insuma o populatie de peste 16 milioane de locuitori si avea un teritoriu mai mult decat dublu fata de perioada antebelica. Dar poate cel mai important era faptul ca in Romania Intregita se intersectau patru culturi diferite, provenite de la stapanirile straine vremelnice: catolica si protestanta la vest si la nord, pravoslavnic-slavona la est, sud si sud-vest, musulmana la sud-est si crestin ortodoxa in vechiul regat, culturi care trebuiau armonizate.

Nevoia unei catedrale reprezentative a Neamului se resimtea la modul cel mai acut, dar cu alte exigente si in raport direct cu noile realitati, in care monumentalul trebuia sa domine spatiul. La randul sau, spatiul trebuia sa fie suficient de larg pentru a asigura pelerinajul marilor evenimente nationale si sarbatori crestine. Accesul si amplasamentul, la randul lor, trebuiau sa corespunda noilor realitati urbanistice, dar si celor de perspectiva. Insasi marile personalitati ale culturii si vietii academice ale timpului vor sublinia aceste noi exigente pentru reprezentativitatea catedralei. „Puneti catedrala undeva sus, in vaza (la vedere, n.n.) puneti-o, la loc larg, deschis, unde este Arsenalul Armatei de exemplu”, spunea Nicolae Iorga in „Neamul Romanesc”, indemn profetic care avea sa se implineasca abia in zilele noastre (9).

La randul sau, Nae Ionescu sublinia fara echivoc nevoia de monumental in „Predania”: „Biserica noastra in reprezentanta ei are nevoie de monumental (…). Biserica noastra are nevoie si ea de stralucire si statul nu poate sa i-o refuze” (7). Reflectii sugestive din partea celui mai mare istoric al natiei, care cunostea mai bine ca oricine zbuciumul istoric al acestui popor, dar si din partea celui mai mare filosof care, la randul sau, cunostea la fel de bine nevoile moral spirituale ale aceluiasi popor.

O ultima implicare majora a politicului a fost initiativa primului presedinte al Parlamentului Romaniei pe deplin Intregite, deputatul basarabean Vasile Stroescu, un apropiat al patriarhului Miron Cristea, care se implica in demararea proiectului cu schite si planuri, dar moartea lui, in 1926, va zadarnici si aceasta incercare (12).

Un licar de speranta in implinirea acestui vis a fost alegerea, in decembrie 1918, ca mitropolit primat al Romaniei pe deplin Intregite, a episcopului de Caransebes, Miron (Ellie) Cristea, unul din artizanii Marii Uniri, care va deveni in 1925 primul patriarh al Romaniei, odata cu ridicarea la rang de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Romane, declarata autocefala inca din 1885. Proiectul, care trebuia sa aiba titulatura de „Catedrala Mantuirii Neamului”, parea mai mult ca oricand aproape de realizare, mai ales ca, in perioada 1927-1930, patriarhul a facut parte din consiliul de regenta al Romaniei, iar intre 1938-1939 a indeplinit functia de prim ministru al tarii sub dictatura regelui Carol al II-lea.

Din cele 12 propuneri analizate de o comisie de experti in sedinta din 23 februarie 1929, prezidata de patriarh, se vor retine trei: terenul de pe Dealul Mihai Voda, unde se afla Arsenalul Armatei, terenul unde astazi se afla Teatrul National si Hotelul Intercontinental, si terenul de la poalele Dealului Patriarhiei si Halele Centrale (actuala Piata a Unirii), alegandu-l totusi pe ultimul, care nu implica cheltuielile uriase cu stramutarea si exproprierea (12). Patriarhul va reusi sa sfinteasca locul viitoarei catedrale, ocazie cu care indeamna credinciosii la un gest de sprijin „pentru zidirea, terminarea si inzestrarea catedralei noi, ca astfel, prin caramida sa ori prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii sa se simta legat de Catedrala, de Biserica Patriarhiei Romane, de Catedrala Mantuirii Neamului” (12).

Vicisitudinile vremurilor, framantarile sociale, agitatiile si neintelegerile in plan politic, dictatura regala, atacurile neintrerupte ale vecinilor soldate cu rapturile teritoriale in baza tratatului Ribentrop-Molotov, al II-lea Razboi Mondial cu campania din Est si apoi cea din Vest, iar ca un corolar al nesansei istorice, regimul comunist-ateu instalat cu tancurile sovietice si cu consistentul ajutor al tradarii interne, pareau sa ingroape definitiv proiectul. Pentru ca de data aceasta se punea problema supravietuirii credintei stramosesti si conservarea a ceea ce se realizase de-a lungul veacurilor in plan material, dar mai ales in plan spiritual si cultural (6).

O incercare a patriarhului Nicodin Munteanu in anul 1943 va ramane fara rezultat. Ideea insa, va ramane la fel de vie in inima clerului si credinciosilor, ca si in sufletul intaistatatorilor bisericii noastre: Iustinian Marina si Iustin Moisescu, chiar daca traducerea ei in fapt parea o iluzie cel putin in acele vremuri ale intunecatei dictaturi comuniste.

Sorocul unei mari impliniri

Minune prea de tot mare n-ar fi daca ar trebui sa treaca fie macar si o suta de ani, pentru ca sa se poata incepe zidirea unei catedrale la Bucuresti – daca mai e sa se faca un asemenea inceput”, spunea Ioan Slavici in articolul sau citat mai sus (15). Nu la 100 de ani, dar la 87 de ani de la aceste cuvinte profetice si la 138 de ani de cand impreuna cu Eminescu visa la acest maret eveniment, se intampla minunea inceperii lucrarilor pe Dealul Arsenalului, alaturi de cladirea Parlamentului Romaniei, teren pe care il preconiza Nicolae Iorga ca fiind de maxima vizibilitate, a unei constructii monumentale si stralucitoare, cum o preconiza la randul sau Nae Ionescu (vezi mai sus).

Drumul nu va fi deloc usor, chiar daca epoca comunista isi incheiase nefastul impact asupra spiritualitatii poporului nostru. Ideea va prinde din nou contur in anii 90 ai secolului trecut, cand vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist isi indreapta stradaniile in reluarea aceluiasi proiect, care, din nefericire, va intampina acelasi gen de greutati si tergiversari in stabilirea amplasamentului si inceperii lucrarilor (12).

Noua odisee va incepe in 1995, cand, cu ocazia implinirii a 110 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Romane si a 70 de ani de patriarhat, patriarhul Teoctist adreseaza un apel intregii societatii romanesti pentru a-si orienta eforturile spre realizarea Catedralei Mantuirii Neamului, mai ales ca de data aceasta se adaugau Martiriului Neamului, martiriul victimelor comunismului si al celor care si-au pierdut viata la revolutia din decembrie 1989 (6).

Periplul va incepe tot cu amplasamentul din Piata Unirii, care va fi din nou sfintit de patriarh pe data de 5 februarie 1999 si chiar binecuvantat de papa Ioan Paul al II-lea in istorica sa vizita din 7-9 mai al aceluiasi an. Va continua apoi cu alte doua oferte de amplasament, printre care si cea din Piata Carol, ambele respinse ca insuficiente ca spatiu, dar si datorate unor controverse aparute in spatiu public sustinute si alimentate de niste structuri care nu au nimic comun cu natiunea romana si spiritualitatea sa, dincolo de faptul ca locatia era si insuficienta ca spatiu si vizibilitate.

Acest periplu se va incheia in 16 februarie 2005, cand Primaria Generala a Capitalei trece in patrimoniul Patriarhiei un teren de 11 hectare din Dealul Arsenalului, ceea ce oferea posibilitatea nu numai de a construi Catedrala Mantuirii Neamului, ci si a anexelor necesare unui asemenea obiectiv.

– continuare in numarul viitor –

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.