Catedrala Nationala – templu al recunostintei si spiritualitatii romanesti (I)

0
737

25 noiembrie 2018: o zi mohorata de toamna tarzie, cu cer acoperit de nori amenintatori, pe alocuri ceata si peste tot temperaturi joase. O zi a carei tristete autumnala era luminata insa de un eveniment care va ramane adanc sapat in constiinta nationala, sfintirea Catedralei Nationale, lacas de cult care sub titulatura de Catedrala Mantuirii Neamului avea sa preocupe natiunea de-a lungul ultimei sute de ani (3).

Sute de autocare, coloane nesfarsite de masini, zeci de mii de suflete aveau sa se indrepte in acea zi catre acest loc, visat de atatea generatii, pentru a asista poate la cel mai inaltator moment din trairea spiritual-crestina a acestui popor. Sa asiste si sa se impartaseasca din grandoarea acestui eveniment in care toata floarea ecleziastica nationala, adunata intr-un sobor impresionant, avea sa consfinteasca inceputul slujirii neamului intr-un lacas pe masura jertfelor, credintei si maretiei sale.

Avea sa puna capat unui provizorat de aproape patru sute de ani pe care Preafericitul nostru parinte patriarh Daniel, cu binecunoscutul sau umor duhovnicesc, avea sa-l caracterizeze intr-o alocutiune cu privire la lacasul in care se oficiaza slujbele patriarhale: „Sa ne ajute Dumnezeu sa facem un lucru frumos (…). Aceasta catedrala e foarte mica. E provizorie. De cand e provizorie? Din secolul al XVII-lea, in 1658 a fost sfintita. La 10 ani, 1668, a fost declarata Catedrala Mitropolitana, provizoriu, si cum la romani numai provizoratul dureaza, a ramas Catedrala Mitropolitana pana in anul 1925, cand a fost declarata Catedrala Patriarhala. Si de abia la anul viitor (2018, n.n.) vom avea o Catedrala Patriarhala mai durabila, nu provizorie. Cu ajutorul lui Dumnezeu”

Si iata ca momentul a venit, ca o implinire binecuvantata, in preajma, deopotriva, a sarbatoririi Centenarului Marii Uniri de la 1918, dar si comemorarii jertfelor imense pe care acest popor le-a facut pe drumul implinirii acestui maret ideal, al unirii tuturor romanilor in granitele lor etnice, dupa cum spunea Octavian Goga.

Ideea construirii unei Catedrale a Neamului

Ca orice realizare de importanta nationala, si Catedrala Nationala se regasea ca idee in mentalul romanesc cu mult inainte ca implinirea ei, de facto, sa se produca. Pe masura ce constiinta nationala prindea contur in provinciile romanesti, pe masura ce istoria noastra cunostea marile evenimente ce urmau sa-i creioneze destinul, si ideea unui lacas de cult reprezentativ, „in care multi crestini pot sa se roage impreuna pentru binele obstesc”, incepe sa preocupe din ce in ce mai multa lume. Mica Unire de la 1859, sub sceptrul domnului pamantean Alexandru Ioan Cuza, avea sa puna bazele statalitatii romanesti, apoi Razboiul de Independenta (1877-1878), prin jertfele sale, va consfinti statalitatea romaneasca odata cu Declaratia de Independenta din 9 mai 1878, recunoscuta de marile puteri ale timpului, apoi regalitatea celor doi principi germani (Carol I si Ferdinand Intregitorul) care, cu devotament si daruire, s-au identificat cu interesul national si, in sfarsit, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, au fost momentele in care nevoia unui lacas de cult, adaptat noilor realitatilor noastre istorice, se impunea cu necesitate (14).

Nici unul din lacasurile de cult din Bucuresti (care numarau peste 100 de biserici) nu satisfaceau nevoile de spatiu pentru oficierea slujbelor la marile evenimente de importanta crestina sau nationala. Atat catedrala mitropolitana, construita de Voda Serban la 1654, cat si biserica Mihai Voda construita de Mihai Viteazul la 1594, sau biserica Domnita Balasa, ctitorita in 1492 si reconstruita de Carol I la 1884, ca de altfel si biserica Sfantul Spiridon, nu erau nici suficient de incapatoare si nici nu ofereau spatiul necesar pelerinajului cu care romanii sunt obisnuiti dintotdeauna, dar mai ales in zilele noastre, pentru ca intre timp biserica Bucur Ciobanul si Biserica Pomenirii fusesera daramate (4).

Datele istorice atesta indubitabil faptul ca ideea construirii unei catedrale „in care multi crestini pot sa se roage impreuna pentru binele obstesc” apartine celor doi apropiati intru viata, creatie si nemurire: Mihai Eminescu si Ioan Slavici (10). Intr-un articol publicat in revista „Arhitectura” din 1924, Ioan Slavici marturiseste cum s-a nascut ideea catedralei. „Cand a sosit la Bucuresti vestea ca Curcanii nostri au cucerit reduta Grivita, Eminescu si eu am chibzuit sa publicam in „Timpul” un articol in care aratam ca Stefan cel Mare dupa fiecare victorie castigata pe campul de razboi zidea intru marirea lui Dumnezeu cate o manastire si staruiam ca romanii din zilele noastre sa ridice si ei o catedrala la Bucuresti unde nu e nici o biserica mai incapatoare in care multi crestini sa se roage impreuna pentru binele obstesc” (15).

Aceasta sorginte a ideei construirii unei catedrale a fost recunoscuta si sustinuta de patriarhul nostru Preafericitul Daniel in discursul sau de la Academia Romana cu prilejul zilei Culturii Nationale 2014 (13). Nicolae St. Noica in cartea sa „Catedrala Mantuirii Neamului – istoria unui ideal” si istoricul Mircea Dutu in articolul „Odiseea Catedralei Neamului a inceput in 1877 (www.Historia.ro) sustin argumentat aceeasi origine (6). Ideea nu a ramas fara ecou in societatea romaneasca, de vreme ce, imediat dupa aparitia articolului un filantrop bucurestean pe numele sau Dimitrie Ghica (fiul domnitorului Grigore Ghica), om politic cu numeroase functii politico-administrative si chiar presedinte al Senatului Romaniei (1887-1888), cunoscut in societatea bucuresteana ca „beizadea Mitica”, anunta ca infiinteaza un comitet pentru adunarea banilor necesari „pentru zidirea unei marete catedrale cum se cuvine”.

Din nefericire, entuziasmul inceputului se va impotmoli curand pentru ca „totul a mers bine, dar zelul s-a potolit, lumea realizand ca si zidirea unei catedrale marete e un lucru prea mare pentru ca sa fie scos la capat prin subscrieri de buna voie si guvernul a fagaduit ca va purta el de grija” (5). Ideea va reveni si mai acut in 1881, cu ocazia proclamarii Romaniei ca Regat, cand regele, in dorinta de a da „un strat reprezentativ de civilizatiune” tanarului sau regat, se va angaja intr-o serie de proiecte marete pe care va reusi sa le realizeze. Asa incat pe langa unele realizari de referinta in spatiul civil, cum ar fi: Ateneul Roman, Palatul de Justitie, Palatul CEC, podul peste Dunare de la Cernavoda etc., va reusi reconstructia unor lacasuri de cult precum: Catedrala Metropolitana din Bucuresti, Biserica Domnita Balasa, Manastirea Curtea de Arges (care va deveni necropola regilor Romaniei), Manastirea Trei Ierarhi din Iasi, Biserica Sfantul Dumitru din Craiova, Catedrala Mitropolitana din Targoviste etc.

Printre aceste obiective s-ar fi aflat si o catedrala catolica, dat fiind faptul ca regele era catolic, ceea ce a starnit o replica violenta din partea lui Mihai Eminescu, care, in cateva articole in ziarul „Timpul”, cere efectiv regelui sa aleaga intre o catedrala pentru majoritatea ortodoxa a poporului pe care-l conducea si o minoritate catolica. Regele, chiar daca nu renunta la ideea construirii catedralei catolice („Sfantul Iosif”, n.n.), va dispune prin decret regal alocarea unei sume de cinci milioane lei aur pentru construirea unei catedrale ortodoxe. „Noi insine in marea capitala a Romaniei a carei populatiune va ajunge curand la un sfert de milion nu avem o singura catedrala, o singura zidire religioasa mai acatarii, o catedrala in favorul bisericii statului”(M. Eminescu – „Timpul”, 1881, 1882, 1883) (11).

Cu toate acestea, zidirea catedralei nu va incepe nici dupa zece ani de la prima semnalare ca necesitate nationala, desi o alta personalitate filantropica, Dimitrie A Sturdza, in calitatea sa de ministru al cultelor (1885-1888) in guvernul lui I. C. Bratianu, incearca revitalizarea demersului si chiar obtine un credit de trei milioane de lei pentru inceperea lucrarilor. Proiectul nu va fi pus in practica nici de data aceasta. Pana la urma acesti bani vor fi dirijati pentru continuarea proiectului educational la nivel national al lui Spiru Haret, aflat in plina desfasurare.

Urmare a acestor esecuri, in 1898 se constituie o comisie de studiu la nivelul Ministerului Cultelor, care va constata ca, deocamdata, pornirea proiectului nu are sorti de izbanda datorita faptului ca statul nu este in masura sa asigure finantarea corespunzatoare, iar colecta publica nu va putea acoperi nevoile de finantare. In plus, se ridica si problema amplasamentului care trebuia sa tina cont de anumite rigori privind spatiul si imprejurimile sale si buna parte trebuia obtinut prin expropieri care nu erau usor efectuat (12). Aceasta imposibilitate de a pune in practica proiectul nu era departe de adevarul acelor timpuri, pentru ca dincolo de cauzele obiective evocate mai sus, erau impedimentele pe care o birocratie in ascensiune le ridica si chiar de o opozitie, nu rareori manifesta, chiar din partea clerului superior (12).

Este si cazul propunerii din anul 1900 a doctorului Constantin Istrate, deputat in Parlamentul Romaniei, care sugera preluarea proiectului de catre Biserica, cu deschiderea subscriptiei publice, iar guvernul sa participe pe masura posibilitatilor bugetare. Sfantul Sinod se va opune, prin vocea mitropolitului Moldovei si a episcopului Romanului, pe motiv ca averile bisericesti au fost preluate de stat si statul are obligatia implinirii acestui proiect.

– continuare in numarul viitor –

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.