Violenta – intre agresiune si abuz (II) (vointa inhibitorie – ca remediu prin educatie)

0
533

Conotatia temperamentala a violentei

– continuare din numarul trecut –

Dincolo de originea instinctuala a conflictului generator de violenta, trebuie facuta remarca ca si modul de perceptie a conflictului sau starii conflictuale, este diferit de la individ la individ, intrucat poarta amprenta temperamentului persoanei in cauza ca o particularitate individuala, ce tine de perceptia si reactia propriului sistem nervos la stimulii ambientali. Simplificand lucrurile, putem spune ca fiecare individ va avea un tip particular de raspuns dupa cum apartine unuia din cele 4 tipuri temperamentale clasice: melancolic, flegmatic, coleric si sangvin. Facem precizarea ca ne-am oprit la aceasta clasificare a tipologiei intrucat este mai usor de inteles, este mai aproape de realitate si, mai ales, ocoleste maniera stufoasa si amalgamata de abordare a temperamentului si comportamentului uman pe care psihologii moderni, indeosebi materialisti, o folosesc.

Din acest punct de vedere:

– cel mai pasnic va fi melancolicul, care prin natura lui nu poate si nu va fi niciodata conflictual, agresiv sau violent, pentru ca prin firea lui este un tip linistit, interiorizat, meditativ, socializeaza mai greu, evita contactele preferand sa se retraga in lumea lui pe care si-o construieste in stil propriu. In plan comportamental, manifesta o repulsie organica fata de conflict, ca si pentru starile conflictuale; in consecinta, le va evita sistematic.

– de asemenea, temperamentul flegmatic: nu este conflictual prin structura, pentru ca el priveste lucrurile cu detasare, chiar cu superioritate pana la dispret. Este un tip calm, calculat si echilibrat, nu se angajeaza in dispute decat interesat, nu socializeaza decat in cercuri limitate, evita starile conflictuale, pe care le trateaza cu superioritate si deferenta.

– colericul, la randul sau: este o structura activa, nelinistita, mereu in cautare de oportunitati. Se expune starilor conflictuale si chiar concura la aparitia lor, pentru ca nu rareori ii contrariaza prin atitudine pe cei din jur. Cu toate acestea, nu se angajeaza in conflicte majore si incearca pe cat posibil sa le evite.

– de aceeasi factura comportamentala este si tipul sangvin, dar, spre deosebire de coleric, sangvinul este conflictual prin tot ceea ce face, creeaza conflicte si se angajeaza indiferent de consecinte. Sunt curajosi, plini de initiative, creativi, dar devin turbulenti si conflictuali prin atitudine, insistenta si perseverenta.

Desigur, intre aceste forme exista o paleta larga de stari intermediare, care pot spori procentul celor ale caror temperament si atitudine pot da nastere sau pot intretine stari conflictuale, care sa genereze violenta. Dincolo de orice alte considerente insa, si temperamentul, ca si instinctele, trebuie considerate ca un dat natural, mostenit, transmis pe cale ereditara, asupra caruia nu se poate interveni decat prin educatie. Sediul lor se afla in talamus (creierul reactiv) ca si cel al instinctelor, asupra caruia creierul reflexiv (scoarta cerebrala sau neocortexul) actioneaza printr-o activitate de temperare si diminuare a modului lor de exprimare.

Am mai adauga acestor doua laturi ale fiintei umane (instinctul si temperamentul), care influenteaza decisiv socialul din om, sentimentul frustrarii, generat de numeroase elemente existentiale individuale si sociale pe care omul, invariabil, le parcurge. In societatea zilelor noastre sunt destul de multi acei care nu au motive de satisfactie atunci cand isi fac bilantul realizarilor. Motivul principal este incapacitatea de a gasi un raspuns satisfacator atunci cand compara realitatea in care traiesc cu posibilitatea de a se realiza, cu alte cuvinte, intre ceea ce sunt si ceea ce ar fi putut fi, intre ceea ce au si ceea ce ar fi putut avea si intre ceea ce au facut si ceea ce ar fi putut face. Sentimentul devine din ce in ce mai frustrant pe masura ce oportunitatile se reduc si anii se aduna.

Este, in ultima instanta, ceea ce in conceptia freudiana constituie conflictul dintre sine, eu si supraeu (id, ego si superego) care, la randul sau, se poate adauga cauzelor ce pot genera violenta, macar si prin faptul ca acestia au tendinta de a deveni intoleranti, critici vehementi si chiar adversari agresivi, desigur, la cote diferite, in functie de temperamentul lor.

Conflictul si starea conflictuala

Din cele de mai sus rezulta ca, de fapt, la originea violentei se afla starea conflictuala si conflictul ca atare, iar in ultima instanta ele nu sunt altceva decat rezultatul nesatisfacerii instinctelor sau deturnarea acestora de la destinatia lor, la care se asociaza deopotriva modalitatea particulara si individuala de a percepe si a reactiona la situatia data ce tine de temperament si, nu rareori, de impactul pe care il poate avea sentimentul frustrarii. Or, pentru ca atat conflictul cat si starea conflictuala, dar mai ales raspunsul la aceste realitati tin de natura umana, aceste stari pot fi considerate ca imposibil de eradicat.

Prin urmare: putem afirma, fara teama de a gresi, ca omul prin structura si mod de manifestare este conflictual, si conflictuala va fi si societatea pe care o formeaza. In aceasta situatie, se poate cel mult spera la o diminuare a starilor conflictuale, la o atenuare a lor pana acolo incat omul sa nu se mai teama de om, asa fel incat maxima latina „homo homini lupus” sau afirmatia lui Hobbes „omnia belum contra omnes” sa nu-si mai gaseasca locul.

Intrebarea este: cum se poate realiza acest lucru? si cine ar putea sa-l faca?

Pentru raspuns, trebuie sa ne intoarcem din nou la natura biologica a omului, singura capabila sa ne dea raspunsul cel mai potrivit. Din biologie cunoastem ca asa cum utilizand reflexele neconditionate se pot obtine reflexe conditionate sau acte voluntare, care prin repetitie devin acte involuntare (cum ar fi limbajul, scrisul, diversele deprinderi si indemanari), tot asa, utilizand aceeasi modalitate, se poate obtine un act involuntar cunoscut in psiho-fiziologie ca vointa inhibitorie.

De fapt, vointa inhibitorie s-ar opune pornirilor instinctuale sau temperamentale de a rezolva prin violenta o stare conflictuala sau un conflict. Este, prin urmare, un act voluntar care actioneaza mai ales asupra actelor constiente, dar care, prin repetitie, poate modela si chiar anula pornirile instinctuale si temperamentale inascute ale individului. Se poate opune astfel instinctelor, impiedicand transformarea lor in vicii, cum ar fi: consumul de alcool – ca o deturnare a instinctului de nutritie, cupiditatea sau lacomia – ca o deturnare a instinctului de proprietate, trufia si orgoliul – ca deturnare a instinctului de dominatie si subordonare si libertinajul – ca deturnare a instinctului de reproducere. Pentru ca toate aceste devieri creeaza prin ele insele o stare conflictuala, ce se poate transforma oricand in sursa de conflict, atat in familie, cat si oriunde in societate, conducand aproape invariabil la violenta.

Fac din nou mentiunea ca aceste devieri nu se intalnesc decat la om si nicidecum in lumea animalelor, care (toate, fara exceptie) vietuiesc sub imperiul instinctelor, aspect sub care ne ofera exemple de-a dreptul minunate. Asa, de exemplu, coabitarea este unica si definitiva la pasari – moartea unuia dintre parteneri este urmata imediat de disparitia celuilalt, violarea unui perimetru pe care un cuplu si-l adjudeca este sanctionata cu moartea imprudentului (pasari, animale de prada), sau, oricat de feroce ar fi un animal de prada, el nu ataca niciodata daca este satul.

La om, situatia este cu totul diferita, datorita inzestrarii sale cu capacitatea de a rationa si cu privilegiul de a putea alege, a caror urmare a fost faptul ca intotdeauna omul a vrut mai mult decat ar fi avut nevoie. „Sarac nu este cel ce nu are, ci cel ce voieste mai mult”, spunea Seneca. In plus, omul a avut dintotdeauna convingerea ca totul i se cuvine, crezandu-se mereu mai mare si mai puternic decat este in realitate.

Educatia ca unica modalitate de atenuare a violentei

Dupa cum aratam mai sus, resorturilor biologice care alimenteaza conflictele si violenta li se poate opune doar vointa inhibitorie, care presupune, in obtinerea ei, folosirea acelorasi cai. Istoria umanitatii a demonstrat ca orice alta modalitate de a se opune violentei a esuat, iar poate cel mai nefericit exemplu pe care l-a putut oferi a fost atunci cand pentru a combate violenta a folosit tot violenta, confirmand postulatul ca violenta naste violenta (Eschil), asa cum nedreptatea atrage nedreptate si chiar tentativa de razbunare.

Fiind vorba de un act voluntar, vointa inhibitorie nu poate fi obtinuta si modulata decat prin educatie. Cum se poate face acest lucru? Singura modalitate ar fi prin inducerea in comportamentul copilului de la varsta cea mai frageda, a acelor atitudini etice si morale care sa-l formeze ca om social, pentru care evitarea starilor conflictuale generatoare de violenta sa ocupe locul central, tocmai prin dezvoltarea vointei inhibitorii. Gradualitatea interdictiei, de pilda, sub forma „nu e voie”, „nu trebuie”, „nu se cuvine”, adaptata, desigur, varstei, trebuie sa se opuna categoric tendintei actuale de a oferi libertate totala manifestarilor copilului, printre care si manifestarilor violente si chiar agresive. Limitarea interventiei parintilor in stoparea acestor manifestari prin tot felul de elucubratii psihologice – asa cum le promoveaza psihopedagogia moderna – sunt contraproductive, pentru ca si agresivitatea face parte din categoria instinctelor, asa cum este jocul de pilda.

Dezvoltarea vointei inhibitorii nu se poate obtine decat utilizand tehnicile psihopedagogice specifice aplicate in familie, in scoala si, nu in ultimul rand, in biserica, singurele institutii cu impact decisiv in formarea omului inca din perioada copilariei. Pentru ca in familie este locul unde se formeaza deprinderile elementare, controlul sfincterelor si instinctelor bazale, limbajul, mimica, comportamentul si atitudinea. In scoala este locul unde, prin invatatura, instructie si cultura se desavarseste fiinta umana, iar in biserica este locul unde, prin propovaduirea invataturilor lui Hristos, se practica morala crestina (sau oricare alta credinta religioasa) care poate mentine in limite normale comportamentul individual si social al fiintei umane. „Parintii dau viata copiilor iar profesorii o viata frumoasa”, spunea cu admiratie Nicolae Iorga, iar Petre }utea, la randul sau, spunea: „biserica este singurul loc unde omul se afla fata in fata cu el insusi” si, am adauga noi, realizeaza cat de mic si neajutorat este.

Acestea sunt singurele locuri in care vointa inhibitorie se poate dezvolta, deoarece copilul, in candoarea si inocenta sa, va ajunge repede sa-si insuseasca valorile practicate aici, cu conditia ca aceste valori sa fie respectate in primul rand de cei care le propovaduiesc, astfel incat cei care le promoveaza sa poata deveni modele pentru el.

Trebuie recunoscut insa faptul ca obtinerea vointei inhibitorii nu este un proces simplu, pentru ca realizarea lui presupune abtineri, restrictii, interdictii, uneori chiar coercitii, si un intreg arsenal de modalitati pe care pedagogia clasica le-a verificat, iar pedagogia moderna incearca sa le respinga pornind de la principii teoretice care nu intotdeauna se verifica in practica.

Ar trebui sa nu uitam ca este vorba de formarea personalitatii umane, poate cea mai mare si dificila investitie sociala, menita sa asigure prezentul si viitorul natiunii si umanitatii, iar daca se doreste o perspectiva natiunii si umanitatii, aceste trei institutii (familia, scoala si biserica) vor trebui sustinute cu toata convingerea si taria. Ceea ce se observa astazi insa intuneca oarecum orizontul acestor institutii, deoarece iau amploare unele tendinte orientate parca inadins sa submineze statutul verificat in timp si rostul acestor institutii.

Noile reglementari in ceea ce priveste statutul familiei (chipurile in ideea respectarii drepturilor fundamentale ale persoanei) sunt uneori de-a dreptul curioase. Printre acestea amintim: reuniunea consensuala sau parteneriatul civil in locul contractului de casatorie, definirea partenerilor de cuplu ca unul din parinti care, nici mai mult nici mai putin, contrazic datul natural prin eludarea voita a sintagmei „de sex opus” sau mama si tata. Se subminearza astfel ordinea fireasca in cadrul familiei, de la interpretarea tendentioasa a unor evenimente care apartin strict familiei, pana la patrunderea cu brutalitate in intimitatea ei pierzandu-se din vedere faptul ca agresand familia lovesti in resursa demografica a unei colectivitati sau natiuni.

Descoperirea brusca a faptului ca in Romania violenta in familie este una de importanta nationala si, de aici, tratarea unor evenimente izolate ca fiind reprezentative pentru natiunea noastre au incurajat introducerea monitorizarii vietii de familie prin structuri specializate, care fac mai mult rau decat bine, descurajand institutia familiei si dorinta de a avea copii, prin mediatizarea excesiva a unor cazuri izolate. Sunt tot atatea realitati menite parca sa submineze familia, ignorandu-se deliberat faptul ca familia a fost si ramane baza organizarii sociale de aici si de oriunde si, mai mult decat atat, constituie resursa demografica a natiunii.

Educatia la randul ei, ca sistem cu extensie nationala, a carei menire formatoare este cruciala pentru prezentul si viitorul natiunii, este tinta permanenta a reformarii, modificandu-i-se mereu statutul si tintele strategice, subminand autoritatea dascalului si, implicit, a institutiei, eludandu-se cu buna stiinta un element fundamental, si anume ca nu se poate vorbi despre cultura fara invatatura (M. Eminescu), la care as adauga ca, in egala masura, invatatura fara disciplina nu se poate. Or, disciplina nu se negociaza prin dialog, ci se impune prin norme care trebuie respectate, atat in scoala, cat si in familie sau societate.

A prezenta si aici evenimente izolate ca avand semnificatie asupra functionarii sistemului educational si chiar calificandu-l prin prisma acestora este o aberatie demna doar de o abordare ignoranta, in cautare permanenta de senzational, atitudine care trebuie taxata ca atare. Nu este mai putin adevarat ca uneori raul porneste chiar din interior. Asa de exemplu, a taxa scoala ca sursa de violenta, in opinia unor oficiali si chiar a unor dascali, mi se pare o exagerare nepermisa, chiar o aberatie condamnabila, mai ales cand este afirmata ca titlu si propusa pentru dezbatere publica. Vad in aceasta atitudine o adevarata diversiune, cu scopul de a destabiliza si discredita o institutie de importanta vitala pentru coeziunea unei natuni.

Trebuie subliniat aici rolul deosebit de important al religiei, in general, si al bisericii, in special, institutie care prin propovaduirea Bibliei, a poruncilor biblice, a principiilor moralei crestine in viata individuala si sociala contribuie substantial la conturarea si mentinerea personalitatii umane, prin dezvoltarea si intretinerea aceleiasi vointe inhibitorii practicate inca din familie. Pentru ca si credinta, si sentimentul religios se cultiva in familie, mai ales atunci cand face parte din setul de valori al familiei, dar intotdeauna se desavarseste in biserica. Pana la urma, si pacatul, impotriva caruia lupta biserica, din perspectiva biologica nu este altceva decat o deviere a instinctelor de la menirea lor, deviere care intotdeauna degenereaza in stari conflictuale ce conduc, inevitabil, la conflict. Ori conflictul este conditia necesara si suficienta pentru a genera violenta.

Cu toate acestea, nici biserica stramoseasca nu a fost scutita de vexatiuni pornite din interior, dar mai ales din exteriorul ei, menite sa zdruncine esafodul spiritual al neamului, pentru ca intotdeauna credinta prin moralitatea pe care o promoveaza s-a constituit intr-o adevarata pavaza a dainuirii noastre, coaguland spiritul moral, patriotic si national in jurul invataturii lui Hristos.

Dincolo de toate acestea insa, familia, scoala si biserica raman cele trei structuri fundamentale – adevarate temple spirituale – in formarea prin educatie a personalitatii umane, pentru ca numai educatia poate forma si dezvolta vointa inhibitorie, ca act voluntar impotriva pornirilor instinctuale si temperamentale pe care fiinta umana le poseda ca un dat natural.

In concluzie: diminuarea violentei ca tinta si eradicarea ei ca fenomen social nu se pot face decat prin dezvoltarea vointei inhibitorii, act voluntar care, la randul sau, nu se poate obtine decat prin educatie. Ori templele educatiei dintotdeauna, ca si in zilele noastre, nu pot fi altele decat familia, scoala si biserica. Iata de ce nu ne ramane altceva de facut decat sa le respectam si sa le consolidam, pentru ca numai prin ele avem chezasia devenirii si dainuirii noastre.

Valeriu Lupu – doctor in stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.