CENTENARUL MARII UNIRI. Revenirea Bucovinei la România (VII): BUCOVINA ÎN RAZBOI

0
484

În primul razboi mondial, cel putin în fazele initiale, pentru Austria adversarul direct a însemnat Rusia, de aici necesitatea de a prezenta raportul lor de forte, cum o face Teodor Balan. Rusia, colosul Europei, îsi merita, si în ceea ce priveste aspectele militare, supranumele de „colosul cu picioarele de lut”. Puterea ei se baza pe marele numar de soldati; practic, avea rezerve inepuizabile cantitativ, nu si calitativ, însa. Armamentul era putin – în unele unitati erau trei soldati la o pusca -, tehnica moderna, si mai putina, avioanele, masinile blindate erau raritati. Comandamentul rus punea pret pe soldati, fara sa-si puna problema calitatii acestora. În mare parte erau analfabeti, iar în privinta disciplinei, stim cum s-au comportat pe frontul românesc. Dar mai erau doua probleme de mare gravitate. Soldatul rus nu avea moralul necesar unui bun luptator; de fapt, nimeni nu-l convinsese pentru ce trebuie sa lupte. Aici rezida marea deosebire de soldatul român care, asa cum am vazut în volumele anterioare, nu era, nici el, bine dotat, dar era disciplinat si stia ca lupta pentru a-si apara tara si pentru a-si elibera fratii de sânge de sub asupriri straine. Pe urma, armata rusa era multinationala, înca un motiv pentru care ostasii sa nu stie pentru ce lupta. Nici austro-ungarii nu stateau mai bine, desi, ca înzestrare tehnica, erau superiori rusilor pâna la un punct. De asemenea, în armata era mult mai multa disciplina, iar soldatii, mai bine instruiti. Existau, însa, si aici neajunsuri. Erau departe de a se putea compara la numarul de soldati, iar comandamentul militar era lipsit de experienta. Problema cea mai grava, si care se va manifesta, ca atare, din ce în ce mai mult pe parcursul razboiului, va fi cea a numeroaselor minoritati nationale din armata. Si, spre deosebire de minoritarii rusi, care nu întotdeauna aveau constiinta nationala, cei din Imperiul Austro-Ungar aveau din plin acest sentiment si se simteau, în permanenta, frustrati. Nu puteai sa compari, de exemplu, mordvinii sau ciuvasii cu cehii sau românii. Iata, deci, auspiciile sub care demareaza aceste confruntari în Bucovina.
De la început, a aparut diferenteierea strategica între conducerile celor doua forte militare. Austriecii, hotarâti sa porneasca de la actiuni ofensive, au concentrat în flancul nordic trei armate pe aliniamentul Cracovia-Liov (Lemberg), iar pe flancul sudic au ramas forte slabe de acoperire. Bucovina, dupa cum am mai vazut, urma sa fie aparata doar de detasamente militare improvizate. În apropiere se mai aflau Divizia 43, formata, partial, din bucovineni, si o brigada, atasate la gruparea militara a generalului Kövesz, care ar fi trebuit sa intervina la momentul oportun. Nici rusii nu au acordat, initial, un interes special Bucovinei, desi trupele lor urmau sa actioneze în apropierea acesteia deoarece, spre deosebire de austrieci, ei intentionau sa întreprinda o ofensiva pe flancul sudic. În continuare, evenimentele se desfasurara astfel: mult trâmbitata ofensiva austriaca se dovedi un esec, rusii fiind cei care au înaintat, ocupând Lembergul si jumatate din Galitia, iar austriecii s-au retras pe linia Carpatilor. În comparatie cu efectivele desfasurate în operatiunile de mai sus, unitatile militare destinate sa apere Bucovina erau ridicole. Ostilitatile de la frontiera cu Basarabia au fost începute cu patrule austriece, care pipaiau terenul, cautând punctele de rezistenta. Replica ruseasca a venit imediat, în zona concentrându-se trupe numeroase, inclusiv din elita armatei ruse – unitati de cazaci. Dupa câteva tatonari tactice, pe 29 august, rusii, organizati pe patru coloane masive, ataca Bucovina, devenita, acum, obiectiv militar. Rusii întâmpina o slaba rezistenta din partea trupelor regulate, care se retrag aproape fara sa lupte, rezistenta ulterioara trecând în sarcina maiorului Fischer, despre care stim cum a organizat-o. Guvernatorul si tot aparatul administrativ al provinciei se refugiaza la Vatra Dornei, iar la Cernauti ramâne doar primarul Salo Weisselberger. Predarea Cernautilor se face într-un mod cel putin original. Rusii se instaleaza în apropiere, la o fabrica de zahar si, de acolo, un simplu locotenent, Pigorevschi, îl invita pe primar pentru a discuta conditiile predarii orasului. Acesta se conformeaza, se prezinta locotenentului, împreuna cu mai multi functionari, primeste instructiuni asupra comportamentului populatiei la sosirea trupelor rusesti. Pe data de 2 septembrie, acestea intra în Cernauti, în frunte cu un general, Pavlov, întâmpinat de primar si de mitropolitul Repta. Generalul rus cauta sa câstige simpatia populatiei într-o maniera neobisnuita. În seara zilei de 2 septembrie declara ca Cernautii s-au unit cu Rusia si stabileste o contributie a locuitorilor în valoare de 800.000 ruble. A doua zi, acelasi general a anulat contributia, sustinând ca da înapoi banii cetatenilor. A vrut sa demonstreze ca, daca austriecii au impus o mare contributie financiara orasului rus Kamenet, el nu va fi la fel de nedrept ca ei, facând sa sufere populatia pasnica. Dupa administratia militara urma una civila, în timpul careia Cernautii avura un primar român, pe avocatul Temistocle Bocancea. Luptele au continuat pe teritoriul Bucovinei, partizanii Austriei concentrându-se în jurul orasului Siret. Rusii se pare ca nu au acordat atentia cuvenita Bucovinei, fiind mult mai interesati de Galitia, pentru pozitia ei strategica. Se dau, tot timpul, lupte marunte între fortele neregulate ale colonelului (acum) Fischer si trupele de ocupatie rusesti, foarte rarefiate având în vedere suprafata teritoriului care trebuia controlat. Austriecii, asa putini cum erau, îi împing pe rusi peste Prut si, pe 21 octombrie, cu un singur batalion reusesc sa reocupe Cernautii. Este reinstaurata administratia austriaca a Bucovinei, în frunte cu guvernatorul. Sosirea a cinci batalioane, trupe regulate, însotite de artilerie, permite îndepartarea de Cernauti a putinelor efective rusesti si reluarea vietii obisnuite. Pierderea Cernautilor a avut un ecou important în comandamentele rusesti, cei de la conducere realizând cât de neglijenti au fost în privinta Bucovinei. Luptele reîncep cu o noua intensitate, rusii patrund adânc în sudul Bucovinei, adversarii reusind sa-i opreasca abia la poalele Carpatilor. În felul acesta, orasul Cernauti este învaluit, iar generalii rusi propun predarea fara lupta a acestuia. Austriecii refuza, de asta data, si chiar rezista la câteva slabe încercari de a intra în oras. Dar, cu toate ca o divizie întreaga a venit în ajutor, rusii ocupa, pe rând, localitatile bucovinene. Orasul Cernauti este izolat, asa ca, pe 21 noiembrie, este parasit de autoritati si predat, din nou, rusilor. Au fost repusi în functie guvernatorul Evreinov si primarul român Temistocle Bocancea. Lipsurile erau tot mai mari în toate sectoarele, de la alimente la produse industriale. Ca solutie, s-a trecut la confiscarea marfurilor comerciantilor absenti din localitate, prilej, însa, de abuzuri si fraude. Rusii îsi continua înaintarea si ajung la Suceava, unde un incident a pus în pericol întregul oras. Un militar austriac, ramas în localitate, singur, dupa ce orasul se predase oficial, trage asupra rusilor, sunt victime si, ca razbunare, acestia vor sa incendieze Suceava. Numai interventia diplomatica si capacitatea de convingere a primarului Epaminonda Voronca salveaza Suceava de la o catastrofa.
Austria se preocupa tot mai mult, pe plan general, peste initiativele particulare, cu organizarea unor corpuri de voluntari, formate din membri ai diverselor nationalitati care populau Imperiul. Prin aceasta actiune, Viena urmarea, în paralel, doua scopuri: unul militar si celalalt propagandistic. Detasamentele de voluntari preconizate ar fi avut ca misiune apararea unor zone mai putin accesibile sau a propriilor localitati, trupele regulate având misiuni cu referinte la marile planuri strategice. Oricum, valoarea militara a voluntarilor nu era prea de luat în seama. Conta mai mult, însa, altceva, faptul ca antrena în lupta toate grupurile etnice, mai mult sau mai putin importante sau cunoscute. Astfel, Austria se straduia sa demonstreze pe plan international ca toate popoarele aflate sub sceptrul împaratului îi sunt devotate si sunt în stare de orice sacrificiu pentru a proba aceasta. Totodata, Imperiul Austro-Ungar se prezinta, în acest mod, drept factor de civilizatie, opus barbariei rusesti. Pentru ucraineni, Nicolae Vasilco, pe care l-am mai citat, se ocupa, mai întâi, de recrutarea acelor ciudati locuitori ai muntilor, hutulii, vorbitori ai unui dialect în care se amesteca termeni ucraineni, nemtesti, românesti, având o origine incerta si niciodata, nici acum, netinând cont de granitele dintre state. Fara prea mari dificultati, Vasilco strânge 1.351 de oameni, numiti „legionari ruteni”. Mai dificila a fost recrutarea voluntarilor numiti „legionari români”, la care se angajase Aurel Onciu. Totusi, printr-o propaganda acerba, se organizeaza un mare miting la Suceava. Se urmarea atât recrutarea de voluntari, cât si atentionarea României, sa nu se alieze cu rusii. În cuvântarea unuia dintre primari erau condamnati oamenii politici români care erau împotriva Austro-Ungariei, desemnati cu termenul de „rublari”, adica ar fi fost cumparati de rusi cu ruble. S-au rostit cuvântari, s-au lansat apeluri – citam unul dintre ele, atribuit unui taran român: „Satele si orasele au ramas fara brate. Daca ar veni dusmanul, nu are cine sa dea o împuscatura sa ne apere. De aceea fac propunerea sa formam un batalion de legionari români, care sa faca ceva exercitii cu armele si, în caz de nevoie, sa ne apere vetrele, femeile, mamele si copiii nostri. Dragii mei, legionarii au si un alt folos. Ei nu merg afara din satul lor, deci nici la razboi, când s-ar mai face o recrutare, ci în cazul cel mai rau au sa pazeasca la marginea satului.” (Teodor Balan, op. cit., p. 26)
Subliniem ca aici, ca si în cazul ucrainenilor, denumirea de „legionari” (de la „legio”, mare unitate militara romana) nu are nici o legatura cu miscarea tinerilor nationalisti români din perioada interbelica. Daca hutulii au mers de bunavoie între voluntari, nu la fel s-a întâmplat cu ai nostri. Comunele românesti au fost obligate sa dea câte 50 de oameni, care au fost adunati, în cele mai multe cazuri, cu jandarmii. Au fost strânsi în jur de 1.500 si, dupa o instruire sumara, de 10 zile, au primit pusti vechi austriece, au fost dusi, iar, la Suceava, unde au ascultat o cuvântare, plina de patriotism austro-ungar, a colonelului Fischer. În luptele care au urmat, lipsa de instruire, dar si starea sufleteasca, si-au spus cuvântul, asa ca eficienta militara a legionarilor români (însa si a celor ruteni) a fost foarte slaba. Românii se retrageau în munti sau treceau granita în România.
Pe frontul propriu-zis, situatia era mereu schimbatoare. Austriecii pierdeau teren si se retrag, rusii reusesc sa patrunda în Maramures, deci sa forteze trecatorile Carpatilor. Pentru Austro-Ungaria totul devine foarte dificil, din Maramures putându-se trece spre câmpia larga a pustei maghiare, usor de strabatut. În acel moment vin în ajutor germanii si situatia capata oarecare normalitate. Austriecii nu se mai retrag, ocupa sudul Bucovinei, sprijiniti de doua divizii germane. Celebrul, de acum, Fischer îsi pastreaza autonomia grupului pe care îl organizase si el este cel care, în octombrie 1914, reocupa Cernautii.
Rusii trec la contraofensiva si luptele devin tot mai înversunate, dar ei îsi pierd, în curând, avântul initial si, cu toate succesele, dupa ce rateaza batalia de la Mestecanis, se retrag, treptat, iar Bucovina intra, din nou, în stapânire integrala austriaca. Dupa februarie 1915, se observa o stabilizare atât a frontului, cât si a vietii sociale. Se fixeaza o linie de frontiera cu Basarabia, iar în Bucovina se instaureaza un fel de normalitate, functioneaza iarasi administratia si chiar scolile. Calmul tine pâna în mai 1915, când este tulburat, dar nu prea tare, de încercarile nereusite ale rusilor de a recupera teritoriile pierdute. Urmeaza, de acum pâna în iunie 1916, un an într-adevar linistit. Amintim, însa, ca dupa o liniste prelungita vine o furtuna la fel de puternica. Rusii, dupa ce au concentrat numeroase forte în Basarabia, trec la ofensiva, dorind sa ocupe întreaga Bucovina. Cele mai crâncene înclestari au loc în fata orasului Cernauti, dureaza doua saptamâni si, pentru a treia oara, orasul este ocupat de inamic, ocupatie care va tine pâna în 1917. Noii stapânitori ai Cernautilor sunt convinsi ca vor ramâne pentru mult timp aici, asa ca întreprind si masuri administrative. A fost instalat un guvernator general al Bucovinei, subordonat unui alt guvernator al tuturor teritoriilor austriece ocupate, ambii având gradul de generali în armata rusa. Cetatenii Cernautilor erau reprezentanti printr-un consiliu comunal provizoriu, condus initial de notarul Miculi, apoi de functionarul român Nicanor Macovei. Un rol important în acest consiliu îl avea românul Gheorghe Sandru. Din pacate, ocupantii au pus, pe urma, în fruntea consiliului un om de-al lor, în persoana profesorului Robert Vitec, cel care, în cârdasie cu autoritatile militare rusesti, a încheiat numeroase afaceri necinstite. Speculatiile sale au stârnit indignarea cetatenilor din Cernauti si acestia s-au adunat, pe 26 aprilie 1917, la casa nationala româneasca si au hotarât numirea ca primar a preotului Gheorghe Sandru, pe care l-am mai amintit. Consiliul comunal i-a cerut, direct, lui Robert Vitec sa paraseasca postul, dar acesta a ezitat. Atunci consilierii s-au dus la guvernator, generalul Lighin, i-au aratat hotarârea lor si faptele pe care se baza aceasta. Dezgustat de cele aflate, guvernatorul, dupa ce obtine aprobarea generalului Brusilov, care stapânea peste toate teritoriile cucerite de rusi de la austrieci, decreteaza destituirea lui Vitec. Dorindu-si o stapânire cât mai temeinica, rusii dau, de data aceasta, cea mai mare atentie administratiei locale. Sunt numiti prefecti rusi în toate judetele si, în localitatile mai mari, s-au redeschis scolile. Ocupantii merg, chiar, mai departe. Un profesor rus, Bagri, se erijeaja într-un fel de consilier cultural. El propune ca limbile de predare în scoli sa fie româna, rusa si, eventual, polona. Cautând sa câstige simpatia populatiei în vederea unei probabile alipiri a teritoriului, rusii organizeaza aprovizionarea acesteia si se îngrijesc de efectuarea lucrarilor agricole. Birocratia ruseasca începe sa se simta ca la ea acasa, se înfiinteaza o multime de birouri si oficii, deja se vorbeste de gubernia Cernauti. Se creaza politia oraselor si inspectorate pe domenii, cum ar fi cel scolar, sanitar etc..
Ion Nistor zugraveste un tablou general al situatiei românilor ramasi, în timpul desfasurarii ostilitatilor, în Bucovina: „ Cei ramasi la vetrele lor în Bucovina duceau o viata ca vai de ei. Caci aceasta provincie, în decurs de 4 ani, de 6 ori si-a schimbat stapânul, când veneau rusii, se retrageau austriecii, când se retrageau rusii, veneau austriecii. Aceasta continua schimbare de regim a produs demoralizare în rândul populatiei si o necontenita frica de soarta zilei de mâine. Dupa fiecare revenire, austriecii cautau victime si tapi ispasitori pentru insuccesele lor. Si de aceea, fiecare schimbare noua de regim arunca un val de pribegi, unii în România, altii în Boemia (Cehia), la Praga, unde ai nostri gaseau cea mai calda ospitalitate la populatia ceha, dornica si nerabdatoare si ea de a-si redobândi neatârnarea. Între primele victime ale politicii de razbunare a austriecilor pentru înfrângerile lor, gasim pe venerabilul mitropolit Vladimir Repta, care, sub pretextul ca ar fi dat urmare ordinului de a pomeni numele tarului Nicolae la liturghie, fu ridicat din scaunul sau mitropolitan, împreuna cu tot consistoriul sau, si trimis în exil la Praga, unde petrecu pâna la sfârsitul razboiului. O soarta si mai grea lovi pe multi alti intelectuali români, care nici nu au mai ajuns sa se întoarca la vetrele lor.”. (Ion Nistor, op. cit., pp. 16-17)
În noiembrie 1916 înceteaza din viata împaratul Franz Josef, iar pe tron se urca noul împarat Carol I (1916-1918), ultimul Habsburg pe tron, care va trebui sa consimta, la 5 noiembrie 1916, proclamarea Regatului Polon, adica începutul destramarii Imperiului Austro-Ungar. „Eu vreau, zicea noul împarat în Manifestul sau de la 12 noiembrie 1916, sa fac totul pentru a înlatura cât mai mult grozaviile razboiului si pentru a redobândi, pentru popoarele mele, binefacerile pacii atât de greu resimtita.” (apud Ion Nistor, op. cit., p. 394)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.