Nasterea Eternitãtii sau Cum mi-am pierdut pantalonii în Japonia

0
43

Mã simt ca un brici de ras trecut prin cureaua ascutirii. Sã-mi fie oare sufletul briciul, iar cureaua, viata? Dar cine le foloseste? Tot ceea ce trãiesc si declansez în mine sã fie oare motivul pentru care sunt aici? Dacã Dumnezeu stie si controleazã totul, atunci cine e în spatele Lui? Era prin 1996, când românii abia uitau de fumul revolutiei, când eu realizam ca temerar performante de nivelul Nadiei Comãneci pentru Ciudanovita, cãtãrat pe acoperis în Melbourne, Australia unde la sugestia colegului meu de institut (inginer de sunet) sunt angajat de Printul Florii de Lotus din Thaichung, Taiwan, care cãuta un operator sã-i filmeze un rãsãrit de soare în Aoraki, undeva în vârful muntelui Cook din Noua Zeelandã. El fiind grãbit, se angajeazã sã-mi plãteascã toate cheltuielile, plus salariu. Era vara, în luna iulie. Mi-am luat concediu fãrã platã pentru douã sãptãmâni si l-am urmat. Desigur cã el avea un anturaj de mai multi administratori si securitate cu el. Nu eram singuri. Ati vãzut printi pierduti? Am urcat dupã-amiaza cu masina în vârful muntelui la o cãsutã turisticã, unde ne-am asezat bagajele si am ales pozitia unde voi fixa camera în directia rãsãrit. Am plantat trepiedul si am încuiat pe directive, în asa fel încât dimineata pe la orele 4, când urma sã ne desteptãm doar sã fixãm camera în sezutul trepiedului si sã-i dãm drumul. Durata înregistrãrii rãsãritului cerutã era de patru ore. Ce face printul cu înregistrarea, e treaba lui. Am aflat mai târziu cât de spectacular e tot programul lui. Dupã zece zile de cãlãtorie în jurul pãrtii de sud a tãrii ne despãrtim, eu cãtre Australia si el, spre Taiwan. Ajuns acasã, îmi vãd de treburi. Eu locuiam singur. Vãduv. Baiatul era însurat, la casa lui si, în ajun de Anul nou, ca printr-un blestem, dã faliment restaurantul de unde cumpãrasem bilete ca sã petrec revelionul. M-am trezit dintr-o datã singur cuc, numai cu o zi înainte de aceastã mare sãrbãtoare. Si ce sã vezi, frate? Cerul începe a se întuneca, si ce îmi vine mie, iesind afarã din casã si vãzând o grãmadã de pãsãrele care se agitau pe sub stresini, sã mã urc pe casã si sã curãt burlanele si streasina de frunze si alte gunoaie adunate de-alungul anului, ca în torentul ploii sã nu inunde cuiburile si sã moarã puii pãsãrilor. Cum stam asa posomorât, cãtãrat pe acoperis si curãtam cu o lopãticã, numai ce intrã postasul pe motoretã prin intrarea din fata casei si sunã. Îi rãspund de pe acoperis si el îmi zice grãbit sã cobor repede cã este urgent, am un plic recomandat. Ce-o fi, Doamne? So fi întâmplat ceva rãu acasã, în România? Omul pune întotdeauna rãul înainte. Cobor si semnez. Desfac plicul si ce credeti? Înãuntru era un bilet de avion pentru a doua zi, dimineata, la ora 8, directia Taiwan, Taipei. Sunt câteva tari, în general în NATO pentru care australienii nu au nevoie de vizã. Asa cã, privind în sus la pãsãrelele care de-acum zburdau vesele cã am curãtat streasina, leam multumit pentru cadou, pentru surpriza cereascã, un rãspuns la gestul meu si am început sã-mi pregãtesc valiza. Biletul era plãtit de print cu o invitatie la un nou proiect: Muntele Fuji cu un nou rãsãrit de soare. Un moment în urmã eram deziluzionat si dintr-o datã în ceruri. Am ajuns în Taipei, unde printul mã astepta în porsche-ul sãu sport ca sã mã ducã în orasul sãu de resedintã, unde aveau o catedralã, Thaichung. Îmi face cunostintã cu doamna, care ea este de fapt sefa supremã, Printesa Florii de Lotus. Desigur cã ajuns aici, fac o video-înregistrare si a rãsãritului de soare taiwanez de pe muntele Yushan (Jade Mountain), printul coroanei. La 3952 m este cel mai înalt munte din Taiwan. La aproape 4 mii de metri înãltime era un aer atât de rarefiat pe munte încât la soare mureai de cald, soarele ardea, iar la umbrã îngheta apa. Nu vã vine sã credeti? Veniti aici! N-am tremurat de frig de când mama m-o fãcut cum am tremurat pe You Sun. M-a dat apoi pentru o sãptãmâna în grija unei familii, care sã se ocupe de mine, sã îmi arate împrejurimile si traditiile lor. Densitatea populatiei e atât de mare, încât aproape tot teritoriul e populat. Chiar si peretii muntilor verticali sunt împãnati cu lemn tratat sau bare de otel pe care sunt construite case de locuit si chiar grãdini pentru legume. Sunt câteva portiuni de munte si deal care sunt rezervate turismului, pentru peisajul natural deosebit de frumos, si ca sã vizitezi o pãdure sau un deal, plãtesti un fel de intrare. Noi, cei din Australia si România nu realizãm cât de norocosi suntem sã avem experienta spatiului liber. Cât am cãlãtorit cu printul de la aeroportul din Taipei si pânã în centrul tãrii, unde locuieste el, nu am trecut prin spatii libere între localitãti. Toate orasele si satele sunt unul lângã altul. La un moment dat, l-am întrebat pe print, dupã douã ore de cãlãtorie, adar când iesim din Taipei?” La care el mi-a rãspuns râzând cã am trecut deja prin câteva orase, iar pe autostrãzi nu am vãzut indicatoare de vitezã mai mari de 60 km pe orã, iar pe unele strãzi din localitãti am vãzut indicatoare de 5 km/h. Incredibil! Nu? Si asta se Întâmpla în 1996. Vreau sã precizez cã noi, cei din tãrile anglo-saxone nu avem în noi plantate formele de respect dintre clase, folosite înaintea numelor sau titlurilor în alte tãri, iar eu când mã adresam lui direct, el râdea ca reactie la ignoranta mea. Pe durata sederii mele cu gazdele s-au organizat hârtiile de cãlãtorie a anturajului printului pentru Japonia, unde aveam misiunea de a filma rãsãritul soarelui pe muntele Fuji. Acum cred cã vreti sã aflati la ce-i trebuia printului serviciul meu si al rãsãritului de soare. Ce a remarcat el la mine mi-a destãnuit în Noua Zeelandã, sunt ochii mei de vultur, adicã tintesc si am rãbdare sã urmãresc cum creste firul de iarbã. Am rãmas surprins. Nu m-am gândit niciodatã la asta. În catedrala mare de câteva sute de locuri, când începea sesiunea, pe peretele mare si alb din spatele printesei si printului se proiecteazã în timpul sesiunii religioase rãsãritul soarelui în miscare realã, timp în care el explicã despre mica diferentã dintre oameni, plante si animale, subliniind cã diferenta dintre un copac si om este numai de sase procente, iar restul de 94% suntem identici si asta ne face frati. Timp în care ne demonstreazã prin exemple practice, comunicând cu plantele. Adicã un exemplu ar fi: ataseazã de o plantã un galvanometru pentru a mãsura schimbarea chimicã în ea si apoi aprinde o flacãrã si spune cã are intentia sã dea foc plantei. Automat se vede schimbarea acului din instrument în jos. Alt fel de reactie e când îi spune cã o iubeste si îi cântã. Acul creste! Pe marele ecran, rãsãritul soarelui e impresionant. Apare la început linia orizontului, dupã care intrã soarele care începe sã dezbrace muntii si dealurile, apar localitãtile si încetul lumea începe sã misune ca furnicile, masini, trenuri, avioane, nori, vânt, pãsãri, tunete, ploaie sau luminã, gaze si plante care se trezesc la luminã. În general, populatia stã închisã în încãperi sau aleargã continuu, fãrã sã observe natura care le-a înlesnit venirea în astã lume. În Japonia, pe muntele Fuji, la 4ooo de metri a fost zapadã si azi e temperatura mai dulce datoritã curentilor marini dinspre zona ecuatorialã. Conditiile peste noapte au fost mai bune decât în Taiwan. Japonezii sunt extraordinar de avansati tehnologic si nu sa pus problema frigului în cabana organizatã de gazde. Vreau sã vã spun cã organizatiile credincioase îsi au sustinãtorii lor în lumea secretã a samurailor si a clanurilor Yacuza, care asigurã si deschid porti membrilor sãi. Eu am fost doar parte din suita printului, nu vorbesc japoneza si nici cantoneza si am fost sub protectia celui cãruia printul m-a încredintat, un securist. Dupã filmarea extraordinarã care a început pe la 3:30 dimineata si s-a derulat revelând muntii strãlucitor înzãpeziti din jur, un rãsãrit care m-a impresionat într-adevãr mi-am adunat echipamentul si m-am alãturat anturajului în circuitul lui prin templele din lantul oraselor Tokyo – Nagoya – Kyoto – Osaka – Hiroshima – Fukuoka, unde printul tinea seminarii cu vindecãri în grupuri de japonezi si în câteva ocazii, la personalitãti importante unde printul era plãtit sã scoatã spiritele rele din membrii anumitor familii sau ale caselor lor, mã refer aici la case cu câte cinci nivele si bazin de înot, lucru pe care nu si-l poate permite oricine în Japonia, unde doar pretul întregului oras Tokyo cu suburbiile e ca cel al întregii Americi. Turul a durat zece zile. Pentru mine a fost o experientã interesantã visual si traditional, neîntelegând nimic din ceea ce se vorbea acolo. Doar acum mã gândesc cum am avut curajul asa de unul singur sã plec printre strãini. Puteau sã mã taie si sã mã dea la porci si nu ar fi stiut nimeni nimic. Dupã filmele vãzute prin occident, puteam sã-mi imaginez orice. Eu personal, nici în ziua de azi, dupã 21 de ani nu as putea acoperi bãneste o asemenea aventurã. Însã nu despre asta voiam sã scriu. Eu am lucrat de cum am pus piciorul în Australia, pe care am gãsit-o cu zece ani în urma Europei la fabrica olandezã Philips, la sectia de construit frigidere. Dacã în armatã demontam Akaemul în 30 de secunde si îl reasamblam tot în atâtea, un frigider îl fac bucãti cu o surubelnitã electricã în 60 de minute. Pentru un necunoscãtor, pare imposibil. De ce vã spun toate aceste lucruri? Pentru ca sã întelegeti ce mi s-a întâmplat în trenul cartus la întoarcere din Osaka. În acea vreme, trenul rapid nu era atât de ermetizat ca si cel de azi, calculatorul era încã la începuturi, rezolva doar aritmetica si functii algebrice, nu avea performantã ca cele de azi. Eram îmbrãcat într-un costum alb si cum nu mi-a picat bine la stomac ceea ce am mâncat în ultimile zile, nu m-am simtit prea bine si am tras un aer greu mirositor. Sigur cã nu s-a simtit mirosul, pentru cã eram în cantina vagonului, unde serveam masa, asa cã m-am sculat usurel si m-am dus la WC, cu intentia sã mã dezbrac si sã-mi spãl pantalonii, care aveau acum o pata mare în zona sezutului. Nu a fost greu sã-i spãl în chiveta care e separatã de WC, însã cum sã-i iau pe mine uzi, pentru cã avea si o marcã mare si urâtã pe ei, asa cã mi-a venit ideea sã demontez grila de la ventilatie, cu intentia sã-i tin câteva minute în aerul care intra vijelios de-afarã, creat de miscarea trenului si ghidat printr-un canal de aprox 10 cm pe 50 crea un fel de turbo-curent, care natural sugea aerul din toaletã si-l propulsa afarã ca sã-i usuc, asa cum îi usca vântul pe sârmã, însã am considerat în acel moment cã la viteza de 200 si km/h, timpul se micsoreazã. Asa cã, tinând cont de experienta mea de meserias de la Philips, nu mi-a fost greu sã-i înfund pe tube si sã-i am în vânt în câteva minute. Si cum mã bucuram eu asa, se aude deodatã o bãtaie urgentã în usã!!!, moment în care mã sperii si-mi scap pantalonii în gura absorbantã. Ce mã fac acum? Pun repede grila în patru suruburi, îmi iau chilotii uzi pe mine si haina o leg strengãreste în jurul brâului si în maieu deschid usa si ies afarã în picioarele goale. Ãsta care bãtea si voia sã intre si el înãuntru, se sperie pentru o clipã, însã când m-a vãzut (cã eu sunt si voluminos) m-a confundat cu unul dintre sportivii sumo si a început sã facã plecãciuni în fata mea. (Sumo sunt adorati la ei, cum îl adorãm noi pe Hagi.) Astfel atrãgea atentia, adunând si pe altii sã aplaude, eu pãsind socat, dar majestos în fundul gol, merg înapoi în vagonul anturajului meu. Toti s-au uitat uimiti pentru moment, dupã care sau alãturat grupului care aplauda. Si uite asa, mi-am pierdut pantalonii în trenul cartus dintre Osaka si Tokyo. Pânã de curând mi-a fost rusine sã povestesc despre aceastã întâmplare, însã acum la vârsta imunã pudismului românesc, mi-am fãcut curaj, amuzându-mã de întâmplare. Avem o vorba în limba românã, care spune ca „rahatul” ne aduce noroc, bogãtie!!! În trenurile cartus de azi, în Japonia nu se mai poate întâmpla o asemenea aventurã în tren, pentru cã totul e foarte etans si inaccesibil meseriasilor de orice calibru. Sunt video camere si senzori peste tot. Orice încercare de a-ti usca pantalonii, va fi tratatã ca act de terorism. Dupã aceastã filmare în Japonia, nu m-am mai vãzut cu Printul, în ciuda faptului cã dorea sã mã cãsãtoresc cu un sofer de autobuz…, o soferitã. Probabil, cã mi-a fost sortit altceva si pentru asta, am ajuns în China. Alte forte, alte încarnãri si acolo! Acum mã simt ca un mugure gustativ trimis pe pãmânt, sã am cât mai multe experiente emotionale, sã detectez cât mai multe mirosuri si arome divine, sã vãd culorile curcubeului, sã aud vântul, sã simt ploaia si atingerea tremurândã a primului sãrut. Sunt oare într-un laborator numit Pãmânt? Oare cine e chimistul sef? O fi artistul ori militarul în spatele acestei pãcãleli, numitã viatã, fericire, eternitate? Dumnezeu? Sau altcineva în spatele Sãu? Ca sã mã decarteze într-un cos de gunoi. Sau poate, sã mã felicite pentru performanta deosebitã si sã mã trimitã într-o nouã constelatie, cadou într-o nouã misiune. Si tot asa, la infinit cu un nou tren si o altã pereche de pantaloni. Aceasta e eternitatea?

* Ben Todica

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.