TRADITII DE ÎNÃLTARE, ISPAS SAU PASTELE CAILOR

0
22

Potrivit credintei ortodoxe, Înaltarea Domnului este unul din cele 12 mari Praznice Împaratesti ale Bisericii noastre si are loc pe 17 mai, la 40 de zile de la Înviere. Nu întâmplator aceasta sarbatoare are loc la 40 de zile de la Învierea Mântuitorului, praznuindu-se în fiecare an într-o zi de joi, când se înrosesc ouî, se pregîtesc bucate, întocmai ca la masa de Paste. Cu multiple semnificatii simbolice legate de cele ale pîtratului si ale crucii, cifra 4 este des întâlnita: ea reprezinta cele patru Evanghelii, cele patru colturi ale lumii, cele patru anotimpuri, cele patru faze ale lunii, cei patru stâlpi ai universului, cele patru vânturi.

Numãrul 40 este numãrul asteptãrii, al pregãtirii, al incercãrii si al pedepsei: David a domnit 40 de ani, la fel si Solomon; legãmantul lui Noe urmeazã dupã 40 de zile de potop; Moise a fost chemat la Dumnezeu cand a implinit 40 de ani si rãmane 40 de zile pe Muntele Sinai; Iisus predicã 40 de luni, evreii necredinciosi primesc pedeapsa de a rãtãci 40 de ani in pustie, Iisus este dus la Templu dupã 40 de zile de la Nastere, Învie din morti dupã 40 de ore si se Înaltã la Cer dupã 40 de zile. Tot 40 de zile se crede cã rãmane sufletul mortului pe pãmant inainte de marea trecere. Se spune cã dupã Înviere, Iisus s-a mai arãtat o datã ucenicilor sãi, pe Muntele Mãslinilor, incredintindu-i de puterea sa si dandu-le ultimele invãtãturi i-a binecuvantat si i-a trimis in lume sã predice cuvantul lui Dumnezeu. El a mancat alãturi de ucenici, asa cum fãcuse odinioarã. În acel moment Hristos si-a profetit revenirea si i-a incredintat pe apostoli cã il va trimite pe Duhul Sfant. Apoi, Iisus s-a ridicat dintre apostoli si sa inãltat la cer. Astãzi este ultima zi in care se mai inrosesc ouã, incheind astfel ciclul sãrbãtorilor pascale. Oamenii se salutã cu ‘Hristos s-a Înãltat! Adevãrat sa Înãltat!’. Se zice cã Cerurile sunt deschise de la Pasti panã la Înãltare, iar cei care mor in aceastã perioadã nu ar mai trece prin Judecata de Apoi si ajung direct in Rai. Începand din secolul al IV-lea, Înãltarea este celebratã atat in Rãsãrit, cat si in Apus, la 40 de zile dupã Pasti, intotdeauna intr-o zi de joi. Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prãznuit de Rusalii. Potrivit traditiei populare in unele zone in care traditiile sunt mai puternice si dãinuie incã in sufletele romanilor, fetele si feciorii se duc in pãdure sã culeagã plante cu proprietãti apotropaice: frunze de alun, paltin si de nuc pe care le poartã in san sau pentru a impodobi mormintele cu ele si cu care fac vrãji de dragoste sau folosite ca plante tãmãduitoare. Ferestrele caselor se impodobesc cu frunze de leustean si nuc. Astfel, in noaptea premergãtoare Înãltãrii Domnului, in unele zone ale tãrii, se leagã frunze de nuc peste brau, pentru cã se crede cã insusi Mantuitorul le-ar fi purtat in momentul Înãltãrii. Despre leustean se crede cã ar fi crescut la baza tutorelui Crucii lui Hristos. Se povesteste cã in noaptea aceasta infloreste feriga. Tot acum infloreste si se scuturã floarea de ferigã si de alun iar cine o culege si o bea, scapã de orice boalã. Potrivit obiceiurilor si practicilor magice cu un pronuntat caracter apotropaic se mai vorbeste despre atingerea vitelor cu leustean, pentru a creste mai grase si mai sãnãtoase si pentru a le proteja de vrãjitorii si de strigoi. Totodatã si oamenii se ating cu leustean ca sã fie feriti de rele si de boli. De asemenea, la Înãltare, se taie pãr din varful cozilor de la vite si se ingroapã intr-un furnicar, cu urarea: ‘Sã dea Dumnezeu sã fie atitia miei si vitei cate furnici sunt in acest furnicar!’. Astãzi sunt marcate vitele si se taie mieii. În popor, sãrbãtoarea Înãltãrii Domnului se mai numeste si Ispas. În unele zone, aceastã zi mai este consideratã si o sãrbãtoare a campului, a holdelor si a fanului. Femeile nu imprumutã sare si nu dau foc din casã, pentru cã altfel toatã casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte pentru smantanã. Traditia spune cã Ispas, un cioban, ascuns pe dupã pietre, ar fi fost de fatã la Înãltarea Domnului si martor la ridicarea sufletelor mortilor si cã el era un om vesel si credincios. De aceea toti oamenii incearcã sã fie bine dispusi de ‘Ispas’ si totodatã sã-si pomeneascã, prin ofrande ritualice specifice, mosii si strãmosii, ale cãror suflete se inaltã in aceastã zi la ceruri. Acum se imparte de pomanã pentru morti indeosebi paine caldã, plãcinte, lapte, paine, ceapã verde si rachiu, iar ciobanii dau si primesc miei si cas. Pe langã toate aceste lucruri, oamenii isi iau si mãsuri de apãrare impotriva sufletelor rãtãcitoare care, neputandu-se inãlta la ceruri, ‘se stricã’, adicã devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat. A sasea sãptãmanã de la Pasti aduce zile insemnate in ‘Calendarul popular al romanilor’: ‘Miercurea Bãltatelor’ sau ‘Pestritele’, sãrbãtoare popularã aproape datã uitãrii, tinutã pentru primejdii – se serbau timp de douã zile, una dintre acestea fiind miercurea de dinaintea Ispasului iar cealaltã, vinerea de dupã Ispas, incheind astfel ciclul sãrbãtorilor pascale. În prima zi se lucra panã la amiazã dupã care se sãrbãtorea, urmand ca, in ce-a de-a doua zi, lucrurile sã se desfãsoare taman invers; dimineata se tinea sãrbãtoarea iar dupã masã se muncea. ‘Miercurea Bãltatelor’ era o zi magicã, zi in care se culegeau plante bune de leac si de dragoste, fermecãtoarele incercau incã din zorii zilei sã ia mana campului si laptele vitelor iar femeile suflau in bucium ca sã le indepãrteze vrãjile. De Înãltare se mai serbeazã si Pastele Cailor. Calul a fost considerat dintotdeauna un animal sacru, fiindu-i atribuitã de multe ori constiinta misterelor divine, calul apare trãgand carul de foc al Sfantului Ilie. În povestile romanesti apare calul nãzdrãvan, fiintã profeticã, magicã, superioarã cailor imortali ai legendelor crestine calul apare ca purtãtor al unor cãlãreti sacri: Sfantul Gheorghe, cel care a omorat balaurul, Sfantul Martin, cel care isi dãruieste mantia, Sf. Hubertus si Sf. Eustahie. În calendarul popular al romanilor calul, animal totem venerat in strãvechime, este sãrbãtorit in mai multe randuri, insã ce-a de-a sasea zi de joi de dupã Pasti ii aduce libertatea absolutã: nu este pus la cãrutã, nu este incãlecat, poate sã pascã pe unde vrea si cat vrea. Asadar, se crede cã, o singurã datã pe an, pret de un ceas, caii se saturã pe deplin si asta se intamplã de ‘Pastele Cailor’. O legendã popularã povesteste cã la nasterea lui Iisus in grajdurile bãtranului Crãciun, boii si oile si-au mancat fanul si au adormit, in timp ce caii au tropotit si au nechezat iar dupã ce au terminat fanul primit, l-au mancat si pe acela sub care Pruncul fusese ascuns de furia lui Irod. Atunci, Maica Domnului i-a blestemat sã nu se mai sature decat o datã pe an, de ‘Ispas’, oricat de mult ar manca. De atunci ziua poartã si numele de ‘Pastele Cailor’. În aceastã zi se fãceau plãtile amanate, care nu fuseserã achitate la ‘Sangiorz’ (dupã cum cerea traditia), acest lucru generand probabil, in timp, sensul peiorativ al expresiei ‘La Pastele Cailor’, care a ajuns sã insemne ‘a amana’, ‘a nu inapoia la timp ce ai imprumutat’, ‘a nu te tine de cuvant’, fiind echivalentã cu expresia ‘La Sfantu Asteaptã’. Pe de altã parte, neavand o datã fixã in calendar precum ‘Sangiorzul’, aceastã sãrbãtoare cu datã mobilã a fost asimilatã ca fiind o zi oarecum incertã. Astfel, sintagma ‘La Pastile Cailor’ si-a schimbat sensul, in loc de ‘altã datã’ sau ‘mai tarziu’, insemnand astãzi ‘niciodatã’, ‘nicicand’. Aceasta este totusi o metaforã pur romaneascã, care in Transilvania Evului Mediu desemna un fapt concret si oarecum banal. Atunci cand catolicii sãrbãtoreau Pastele, romanii cereau caii ungurilor ca sã-si lucreze pãmantul iar cand biserica ortodoxã prãznuia Învierea Domnului, era randul maghiarilor sã ia cu imprumut caii de la romani. Cand se intampla ca Pastele ortodox si cel catolic sã cadã in aceeasi zi, caii se odihneau. Atunci era ziua lor, ‘Pastele Cailor’. Prin hotãrarile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sãrbãtoarea Înãltãrii Domnului a fost consacratã ca sãrbãtoare nationalã bisericeascã a Eroilor. Cinstire tuturor eroilor patriei ce siau vãrsat sangele pentru apararea pãmantului strãmosesc!

Dan Horgan

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Arthur Gorovei – ‘Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, Bucuresti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001.
– Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Gh. F. Ciausanu – ‘Superstitiile poporului roman’, Editura Saeculum Bucuresti, 2005.
– Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiucã – ‘Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– ‘Proloagele de la Ohrida’, Editura Cartea Ortodoxã, 2005.
– Romulus Antonescu – ‘Dictionar de simboluri si credinte traditionale romanesti’, Editie digitalã, 2009.
– Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001.
– Tudor Pamfile – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997.
– ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.