TRADITII DE IZVORUL TÃMÃDUIRII

0
50

Izvorul Tãmãduirii, o sãrbãtoare ce îsi are originea în a doua jumãtate a primului mileniu crestin, ne readuce în minte si suflet izvorul dumnezeirii întruchipat de Fecioara Maria, marcând o zi în care toate apele, precum la Boboteazã, sunt sfintite iar agheasma are, mai mult decât oricând, darul tãmãduirii si curãtirii sufletului crestinilor. Aceastã sãrbãtoare, ca si Pastele, nu are o datã fixã, fiind trecutã în calendar în vinerea ce urmeazã dupã Duminica Pastelui, Sãptãmâna Luminatã.

Cea de-a doua vineri bazatã pe magia imitativã, in care era stimulatã puterea magicã a apei. Spre deosebire de Vinerea Pastelui, marcatã negativ de conjunctura mortii Mantuitorului (Vinerea Patimilor), aceastã vineri este nu o sursã de moarte (valorizatã pozitiv prin moartea, pieirea, secarea bolilor), ci una de viatã, prin care sacralitatea pozitivã tisneste in lume. Acum izvorãste, este accesibilã apa tãmãduitoare; de fapt, ca si la Boboteazã, toate apele sunt sfintite. Apa este o sursã de viatã si pentru cã acum pot fi sãpate fantanile, surse potabile pentru vii si pentru morti. Nu in ultimul rand, sãrbãtoarea este respectatã si pentru cã alimenteazã izvorul ploilor, dar si roadele, ‘izvoarele’ de orice fel, ale plantelor si animalelor. Credinciosii se grãbesc sã se trezeascã de dimineatã, se spalã, se inchinã si se grãbesc spre biserica spre a slãvi Izvorul Tãmãduirii, o sãrbãtoare legatã de Maica Domnului, menitã sã arate rolul Fecioarei Maria in mantuirea oamenilor. Preotii sãvarsesc prin slujbã o a doua sfintire a apei. Nu este vorba, de o celebrare biblicã a scãldãtorii din Videzda ci de o serie de minuni sãvarsite in urmã cu sute de ani. Se spune cã, inainte de a fi inscãunat, impãratul Leon cel Mare, ca simplu soldat, s-a nimerit sã treacã printr-o pãdure din apropierea Constantinopolului si a intalnit un bãtran orb, care cu umilintã il roagã de putinã apã si sã-l cãlãuzeascã panã la cetate. Acest bãtran orb insã era un om luminat de Dumnezeu si neincetat predica crestinilor cã in pãdurile imperiale se aflã izvoare si lacuri ce sunt ocrotite de Maica Domnului, apãrãtoarea sihastrilor din acele locuri. Leon va cãuta in apropiere un izvor, dar nu va gãsi. La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: ‘Nu este nevoie sã te ostenesti, cãci apa este aproape! Pãtrunde, Leone, mai adanc in aceastã pãdure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati. Minunea s-a petrecut in clipa in care tanãrul a fãcut intocmai cum i sa relevat de sus, si a descoperit intr-o poianã un izvor miraculos cu ‘apã dumnezeiascã’. Dupã ce si-au potolit setea, Leon i-a atins cu apã ochii orbului, care si-a recãpãtat lumina. ‘Maica Domnului, esti aici! Te-am gãsit!’, a strigat bãtranul cu lacrimi in ochi. Coplesit de minune, Leon a cãzut in genunchi si a rostit: ‘Am vãzut lumina cea adevãratã, pe Maica Preacuratã… Aici este Izvorul Tãmãduirii… fantana dãtãtoare de sãnãtate’. Apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tãmãduit diferite rãni si suferinte. Bãtranul intelept i-a prezis lui Leon cã, nu dupã multã vreme, va ajunge impãrat. Dupã ce profetia a fost implinitã, Leon a construit langã acel izvor o bisericã. Mai tarziu, impãratul Justinian I cel Mare al Bizantului, care suferea de o boalã grea, s-a vindecat dupã ce a bãut apã din acest izvor. Ca semn de multumire, a construit o bisericã si mai mare, distrusã din pãcate, de turci in anul 1453. Reconstruitã, in secolul al XIXlea la Istambul numele nou al Constantinopolului, credinciosii se pot inchina in biserica Izvorului Tãmãduirii la subsolul cãreia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde existã si panã astãzi izvorul cu apã tãmãduitoare din trecut (foto jos). În aceastã zi, in unele zone ale tãrii, ca si la Pastele Blajinilor, tinerii adolescenti fac legãmantul juvenil. Acest legãmant se fãcea, cu sau fãrã martori, in casã, in grãdini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care fãceau jurãmantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a jurãmantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolicã, de obicei o oalã sau o strachinã din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsã, imbrãtisarea frãteascã, ospãtarea cu alimente rituale si dansul. În unele zone etnografice, ceremonia se repetã anual, la aceeasi datã, panã la intrarea in joc a fetelor ‘insurãtite’ si bãietilor ‘infãrtãtiti’. Persoanele legate, veri, vãrute, surate, frati de cruce, se intalneau anual sau, dupã cãsãtorie, la Rusalii. Dupã incheierea solemnã a legãmantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau panã la moarte suratã, vere, fartate, verisoarã si se comportau unul fatã de altul cã adevãrati frati si surori: se sfãtuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viatã, isi impãrtãseau tainele, nu se cãsãtoreau cu sorã sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se apãrau reciproc panã la sacrificiul suprem. În unele zone din tarã, incã se mai pãstreazã obiceiul ca in aceastã zi preotii sã meargã la izvoarele de apã pentru a le sfinti si curãta cã nu cumva sã permitã adãpostirea duhurilor rele prin preajma lor si se gãseau izvoare noi. Credinta spune cã acele fantani sfintite de Izvorul Tãmãduirii nu vor seca in perioadele secetoase. Se crede, de asemenea, cã ziua Izvorului Tãmãduirii este, pentru fantanari, cea mai bunã zi din an. În aceastã zi, in adancuri, apele sunt zbuciumate, fac mult zgomot si izvoarele sunt mult mai usor de detectat. Sãrbãtoarea Izvorului Tãmãduirii se tinea pentru mantuirea sufletelor, slobozirea izvoarelor mortilor, pentru a se deschide izvorul ploilor si vara sã fie ploioasã, pentru rodnicia plantelor, belsugul din casã, impotriva pietrei sau grindinii. Cu aceastã ocazie nu se muncea pentru cã cine lucra era lovit de o boalã din care nu se mai vindeca panã la moarte. Animalele de povarã nu se injugau dar se stropeau cu apã sã fie feriti de boli si chiar de moarte, nu se tesea nimic deoarece cu panza tesutã in aceastã zi nu se imbrãcau nici mãcar cei morti, intrucat, se spune, cã nu puteau fi primiti pe cealaltã lume. În lumea satului baia cu apã rece la fantanã sau cu roua diminetii ii apãrau de boli. Bineinteles cã in lumea satului si in ziua de Izvorul Tãmãduirii se fãceau de babele mestere practici de magie. Femeile fãrã copii lãsau in bisericã, in joia din Sãptãmana Luminatã peste noapte, un vas cu apã, pe care il recuperau dupã slujba de vineri, apã cu care prin spãlare ritualicã se vindecau de toate neputintele. Tot aceste babe mestere asezau o canã cu apã in seara de joi sub un nuc sau un soc cu numele celui ce-l interesa cat va mai trãi. Dacã in dimineata de Izvorul Tãmãduirii se gãseau urme de pãmant acel om se apropia de sfarsitul vietii pãmantene. Crestinii ortodocsi vin in aceastã zi la bisericã pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscutã si sub numele de Agheasma Micã asa cã oricine bea din ele sau le foloseste pentru a se spãla in zonele bolnave se poate bucura de o inzdrãvenire grabnicã. Bolnavilor li se recomandã ca in aceastã sfantã zi sã se imbãieze sau sã se spele cu rouã de dimineatã. Tot acum se ‘dãdeau cep’ tuturor apelor, astfel incat sã isi astampere setea toti oamenii care nu avut parte de apã nici pe pãmant, nici in viata de pe celãlalt tãram. Se dã de pomanã pascã, ouã rosii si o lumanare.

Dan Horgan

Bibliografie:

– Adrian Fochi – ‘Datini si eresuri populare de la sfarsitul secolului al XIX-lea’, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Arthur Gorovei – ‘Credinti si superstitii ale poporului roman’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, Bucuresti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – ‘Calendarele poporului roman’, Editura Paideia, 2001.
– Elena Niculita Voronca – ‘Datinile si credintele poporului roman’, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Gh. F. Ciausanu – ‘Superstitiile poporului roman’, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005.
– Ion Ghinoiu – ‘Sãrbãtori si obiceiuri romanesti’, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – ‘Obiceiuri populare de peste an’, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1997.
– Ion Talos – ‘Gandirea magico-religioasã la romani’, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001.
– Irina Nicolau – ‘Ghidul Sãrbãtorilor Romanesti’, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiucã – ‘Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele’, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– ‘Proloagele de la Ohrida’, Editura Cartea Ortodoxã, 2005.
– Romulus Antonescu – ‘Dictionar de simboluri si credinte traditionale romanesti’, Editie digitalã, 2009.
– Simion FIorea Marian – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura ‘Grai si Suflet – Culturã Nationalã’, 2001.
– Tudor Pamfile – ‘Sãrbãtorile la romani’, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997.
– ‘Vietile Sfintilor’, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.