vineri, 16 martie 2018

«Cine a descoperit Europa» sau drama tãranului român în viziune postmodernã (II)

vineri, martie 16, 2018, 3:00
Stire din categoria Actualitate Comentarii: 0 Comentarii pana acum.


„M-am uitat în mormânt si am vãzut oase goale si am zis: oare cine este împãratul sau ostasul, bogatul sau sãracul, dreptul sau pãcãtosul… ” – Sf. Ioan Damaschinul >

– continuare din numãrul trecut

O particularitate a romanului este tumultul vietii in Botoaia, la care nu te-ai astepta. Personajele si actiunile sunt intr-o continuã miscare, asemãnãtoare miscãrii browniene, desi aparenta pare una staticã in care ‘vremea vremuieste’ vorba lui Constantin Noica si departe de ceea ce credea Lucian Blaga cand spunea cã ‘vesnicia s-a nãscut la sat’. Pentru cititor, viteza cu care se deruleazã actiunile, imaginile, situatiile, evenimentele sunt de-a dreptul ametitoare. Succesiunii rapide a evenimentelor se adaugã alunecarea neasteptatã din realitate in abstract, din concret in absurd, din palpabil in misterios, in sfarsit din pãmantean in cosmic, ceea ce creeazã impresia cã ne aflãm in fata a ceea ce indeobste numim un roman fluviu, in care succesiunea planurilor este neasteptatã si prin asta captivantã. Interesantã este pozitia autorului care nu se regãseste implicat in nici o secventã, nici mãcar in profilul invãtãtorului Cristea. Desi martor la majoritatea evenimentelor, autorul se multumeste sã le priveascã detasat, de la distantã, nu face comentarii critice, limitandu-se doar la aluzii satirice, nu condamnã si nici nu aprobã, lasã personajele sã se manifeste la nivelul lor, dar si aceasta intr-o acceptare tristã fãrã resentimente si ostilitate, desi ostilitatea de pildã putea fi justificatã de noua conditie a tãranului. Totusi, pornind de la conditia simplã si de cele mai multe ori precarã a personajelor sale, Nicolae Ariton pare a empatiza cu ele, prin faptul cã subliniazã cu subtilitate paradoxul existential al tãranului roman in perioada comunistã, atenuandu-i frustrãrile prin alunecarea fantezistã cand in absurd, cand in fantastic. Asa cum arãtam mai sus, drama tãranului roman a preocupat multe condeie, intre care cele mai veritabile au fost cele ale lui Nicolae Filimon, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Dinu Sãraru, iar in plan local, Ion Macnea Vetrisanu, Ioan Gheorghe Pricop, Lina Ciobanu, Corneliu Bichinet, enumerare la care se adaugã cu aplomb astãzi Nicolae Ariton. Chiar dacã fizionomia tãranului roman a fost oarecum diferitã in viziunea autorilor citati (vezi mai sus), ceea ce rãmane nealterat este identificarea tãranului cu pãmantul pe care-l muncea, cu traditia pe care o respecta si credinta pe care o mostenea, asa incat chiar dacã orizontul sãu era unul limitat la munca campului si viata comunitãtii in care trãia, manifestãrile si comportamentul sãu trãdau intelepciune, calm si echilibru. Sub acest aspect, in romanul lui Nicolae Arfiton, cateva momente devin emblematice pentru tãranul roman din perioada comunistã a existentei sale, in care este silit sã renunte la proprietate, traditie si propria istorie. Primul este un dezastru ecologic generat de chimizarea excesivã a agriculturii care ajunge si la Botoaia, in ideea practicãrii unei agriculturi intensive ca directivã comunistã, unde intrecerea socialistã si productiile record la hectar erau la ordinea zilei. Confruntati cu efectele asupra vegetatiei si a pestilor din iaz, oamenii nu vãd vinovatul decat in tractoristul care, prin faptul cã manipula mecanizat ingrãsãmantul, devenea automat simbolul acestui fenomen (pg. 19). Dezbaterile sunt deopotrivã amuzante si gregare in simplitatea lor, cu toate cã alunecã pe neasteptate din realitate intr-o viziune fasntasticã prin infãtisarea creatorului suprem intr-o ipostazã modernã, concluzia consolatoare fiind: ‘asa a fost sã fie’. Treptat, totul devine confuz, lumea satului pare dezorientatã; doar Boambã (nebunul satului), Schiopul si Luiuz vanãtorul par sã nu-si fi pierdut cumpãtul, scriitorul oferindu-le niste nise fantastice, dacã nu absurde, prin care sã se exprime, desi bomba ecologicã este astãzi o amenintare planetarã. Frãmantarea este rapid contraca ratã de aparitia presedintelui Codobaturã, cu amenintãrile sale la dezinteresul general pentru munca la colectiv ‘sã munciti sã puteti pãstra loturile in folosintã, cã la o revizuire s-ar putea sã bag tractorul panã langã prispa casei (pg. 21). De altfel, presedintele va mai apãrea episodic, intr-o manierã kafkianã, invãluit de mister, generand o teamã in randul celor ce nu-l puteau atinge, el fiind legãtura cu ‘centrul’ de unde emanau toate dispozitiile ce trebuiau executate fãrã cracnire. Un al doilea aspect in preocuparea celor din Botoaia era si evolutia demograficã care starnea ingrijorare. Numãrand pe degete copiii fiecãruia din sat, socotind si trecand pe hartie anii fiecãruia dintre locuitori, vor constata cã lumea imbãtraneste, iar pentru cei rãmasi nu rãmane decat consolarea cã ‘acestia-s anii care ne mai rãman si-n care ne vom scãlda, mãrturisind dorintele pe care ni le-au spulberat’ (pg. 30), nu fãrã a se intreba cu sperantã totusi ‘dacã este posibil ca cineva din cei plecati sã mai revinã’ (pg. 31). Nu fãrã umor este creionatã maniera in care dezrãdãcinarea prinde contur. Întai, prin desfiintarea proprietãtii, apoi, prin migratia cãtre oras pentru oportunitãti de trai si instructie, iar in final, prin sistematizarea comunelor, ceea ce insemna, de fapt, desfiintarea habitatului de veacuri al tãranului. Vestile triste vin prin Chiorcea odatã cu cumpãrãturile de la centru pe care le fãcea si le aducea cu cãruta lui pentru oamenii din sat. Fenomen greu de pãtruns, dar si mai greu de inteles pentru oamenii Botoaiei, clarificarea vine insã de la Samoilãseful de fermã: ‘satul se miscã, sunt dispozitii de sus, prea multe sate pe un pãmant atat de stramt, le fac loc ceilalti la centru la comunã (…) (pg. 37), iar in locul ei (Botoaiei, n.n.) se trage brazdã, cã-ti trebuie mãmãligã, asta-i’ (pg. 38). Însãsi drama colectivizãrii apare extrem de convingãtoare prin relatarea lui Chiorcea care, pentru refuzul de a semna cererea de intrare in colectiv, gata fãcutã, este purtat pe drumuri, amenintat si lãsat in mijlocul drumului, la intoarcere afirmand cu umor cã se intoarce din Europa pe jos, pentru cã are rãu de masinã (pg. 45). Avatarurile colectivizãrii se impleteau cu iluziile propagandei de partid, care propovãduia un viitor strãlucit doar cu oameni devotati cauzei, cauzã pe care cei din Botoaia si multi ca ei nu o intelegeau. Asa cã, dincolo de umorul trist al situatiei ‘asa cã, la centru toatã lumea, cã blocul incã-i gol’ (pg. 50), era amãrãciunea si disperarea oamenilor satului ‘eu vã voi cere sã-mi aduceti cãtelul si vitelul la scarã, am strigat, hi, hi, veti spune cã nu se poate, nici amintirile nu le pot aduce cu mine, adicã uscat cum sunt si bãtran sã intru si sã mor intre pereti strãini? Iarãsi nu se poate’ (pg. 51). În acelasi plan, apare drama singurãtãtii, magistral descrisã in suferinta Rodinei, care spera ca cei 11 copii ai sãi sã-i fie sprijin in gospodãrie si la bãtranete’cei 11 copii vor fi 11 sape pe Dealul Anii si vor inghiti hectarele ca masinile’ (pg. 67), numai cã, atunci cand au inceput sã se ridice, au plecat pe rand: ‘mergem, mamã, sã inãltãm orasele, fabricile si uzinele acestei tãri’, urmand sã se consoleze, biata femeie, cu fotografiile din ziare in care bãietii apãreau ‘rezemati cu umãrul de cate un furnal’, iar fetele, fotografiate ‘cu cate un brat de bobine sau mosoare de fire’ (idem), asteptand in zadar un ajutor. Este si mãrturia depopulãrii satelor in contextul migratiei cãtre oras. Sigur cã viata la Botoaia nu putea fi lipsitã de supraveghere si dirijare de la centru, indeosebi prin sedinte de prelucrare ideologicã, cand se si luau unele mãsuri organizatorice, ca de pildã schimbarea sefului de fermã Samoilã, care ‘fãcuse cateva greseli pe care conducerea nu le putea trece cu vederea’ (pg. 112) si alte propuneri care se aprobau prin ‘palmele s-au ridicat in unanimitate’ (idem). Voturile impotrivã sau abtinerile nu fãceau parte din ritualul vremii, Dincolo de viata realã, pe care cei din Botoaia o trãiau zi de zi, erau evenimentele menite parcã sã tulbure monotonia asezãrii. Acestea insemnau fie venirea lui Hãu, al cãrui rost nimeni nu-l stia (dar care i-a fãcut Rodinei o droaie de copii), fie aparitia arheologului (un personaj misterios. in cãutarea unei comori), sau a unei echipe de cercetãtori a cãror descoperire epocalã este umbritã de moartea bietului Boambã. care, in incercarea de a mima un animal bizar, preistoric, cade victimã pustii lui Luiuz, ceea ce va atrage in finalul cãrtii si reflectia biblicã din Sfantul Ioan Damaschinul (pg. 320). Dar poate cea mai semnificativã parte a cãrtii este scrisoarea adresatã tovarãsului Hamingway, pe care un personaj bizar venit la inaugurarea blocului pentru oamenii satului sistematizat, o citeste in fata sãtenilor (pg. 274). Continutul acesteia este in fapt o autobiografie succintã a celui care a traversat marile deziderate ale epocii comuniste, temã dificilã ‘din lipsã de spectacol al vietii’ si care s-a confruntat cu cele douã echipe ce au schimbat viata in Botoaia. Prima echipã va realiza colectivizarea, iar a doua, urbanizarea, ocazie cu care autorul se confruntã cu ‘idioti iremediabili, cu celebritãti uitate ce dãdeau vina pe sistem, dar si cu gloata de fiecare zi misunand dupã hranã si imbrãcãminte’ (pg. 277). Scopul cererii era, de fapt, ‘cererea de intrare in eternitate’, institutie pe care nemuritorul Hamingway ar fi condus-o. Marele minus al acestei cãrti este lipsa vietii spirituale din preocupãrile cotidiene ale celor din Botoaia, care, dupã cum se stie, au jucat si continuã din fericire sã joace un rol fundamental in viata comunitãtilor rurale, iar acolo unde totusi, aluziv, se face trimitere, este pe un ton persiflant si de o manierã peiorativã, din nefericire caracteristicã si ea epocii, si care pare sã-l fi contaminat si pe autor. În sfarsit, o carte care zugrãveste viata de la tarã in epoca tristã a dezrãdãcinãrii, ale cãrei efecte nu vor mai fi reparate dupã 1989, cand tãranul, desi i se inapoiazã proprietatea, nu o mai poate lucra, lipsindu-i mijloacele, care au devenit extrem de costisitoare, ca sã nu mai vorbim de piatã, in care cu greu isi gãseste locul. Din aceastã perspectivã, credem cã autorul ar trebui sã-si continuie demersul sãu si pentru perioada imediat urmãtoare comunismului, prin propria viziune si in stilul sãu caracteristic. Un asemenea demers in zona noastrã l-a intreprins Corneliu Bichinet, un valoros autor de prozã scurtã, al cãrui umor si acuratete in tratarea problemei tãranului din perioada postdecembristã este magistral surprinsã in cartea sa ‘Viata pe caiet’. Asa incat, plecand de la realitãtile epocii comuniste prezentate de Nicolae Ariton intro manierã personalã, dramatic resimtite in mediul rural, unde atentatul la traditie si istorie era evident, asteptãrile unor realitãti postdecembriste, prezentate, desigur, in aceeasi manierã, sunt indreptãtite. Mãcar si pentru o incercare de rãspuns la o intrebare care vine aproape de la sine: ar mai fi posibilã ‘intoarcerea la ale sale’ a tãranului roman atat de adanc zdruncinat in istoria sa? Pentru cã tãranul lui Nicolae Ariton, spre deosebire de tãranul lui Dinu Sãraru, pare sã se adapteze realitãtilor timpului sãu. Întai, prin asumarea unei atitudini (consacratã in istoria sa) care i-a asigurat supravietuirea, conform cãreia ‘capul plecat sabia nu-l taie’, si apoi prin optimismul sãu retinut, nu fãrã sperantã insã: ‘om trece noi si peste asta’. Ambele s-au dovedit de atatea ori salvatoare in istoria sa, pentru cã ‘apa trece, dar pietrele rãman’, iar pietrele lui Nicolae Ariton, ca si pietrele lui Corneliu Bichinet, sunt adanc infipte in istoria neamului si a patriei strãbune.

* Valeriu Lupu, doctor în stiinte medicale

Articol scris de:



Posteaza un comentariu