Ideea unitãtii de neam si tarã în viziunea eminescianã (I)

0
166

“N-am cunoscut om stãpânit deopotrivã cu dânsul de gândul unitãtii nationale si de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc.” – Ion Slavici

Introducere

Printre multiplele orientãri si idei cuprinse in opera eminescianã se regãseste, cu asupra de mãsurã, ideea de unitate nationalã in spatiul romanismului pe care Eminescu il trasa cu certitudinea cunoscãtorului, bazandu-se desigur pe izvoare istorice. În opera lui politicã, formatã din peste 287 de articole de fond sau editoriale, la ‘Curierul de Iasi’, ‘Timpul’, ‘Federatiunea’, ‘Fantana Blanduziei’ etc., scrise de-a lungul celor opt ani de publicisticã (1876-1883), ca si in opera sa poeticã, unitatea de neam si tarã apare ca un fir rosu sub formã de romanism, spatiu dacic, spatiu romanesc, romanitate, unitate lingvisticã, unitate de traditie, culturã si spiritualitate. Va fi uimit si deopotrivã incantat sã constate, in peregrinãrile sale prin tarã si ‘strãinãtate’, asemãnãrile izbitoare intre graiurile diferitelor zone populate de romani, in portul inconfundabil, in obiceiurile, datinile si mai ales in unitatea de credintã exprimatã prin spiritualitatea crestinortodoxã. Îndeosebi similitudinea lingvisticã il determinã chiar sã afirme cã limba romanã este singura limbã romanicã care nu are dialecte in spatiul in care se vorbeste, ci doar graiuri asimilate ca subdialecte. Aceeasi unitate il va determina sã afirme rãspicat: ‘Politiceste putem fi despãrtiti, dar unitatea noastrã de rasã si de limbã e o realitate atat de mare si energicã, incat nici ignoranta, nici sila n-o pot tãgãdui. Azi limba este una, azi datina e una, rasa este una, iar etnologic e unul si acelasi popor care nu mai doarme somnul pãmantului si al veacurilor’.

Ideea de unitate nationalî si spiritul epocii

Secolul al XVIII-lea si mai ales secolul al XIX-lea au fost dominate de ideile iluministe ale renasterii si ale revolutiei franceze. Anul 1848 va insemna corolarul cristalizãrii acestor idei, prin faptul cã majoritatea natiunilor europene isi cautã rãdãcinile si incep sã se defineascã ca entitãti nationale prin cultivarea sentimentului si spiritului national. De retinut cã cele trei imperii, ce dominau harta Europei (Imperiul Tarist, Imperiul Otoman si Imperiul Habsburgic) la acea vreme si care erau intr-un permanent conflict pentru teritorii si sfere de influentã, se confruntau cu tendintele separatiste ale numeroaselor entitãti nationale ce intrau in alcãtuirea lor. Epoca industrializãrii in plin avant, extinderea schimburilor comerciale si dezvoltarea infrastructurii de transport si comunicatiilor, vor stimula orientarea nationalistã, context in care miscãrile nationale se extind si iau amploare. Pentru spatiul romanesc, ideea unionistã este cu mult mai veche in comparatie cu celelalte entitãti nationale ale Europei. Aceastã idee se naste odatã cu dezintegrarea Daciei lui Burebista, capãtã contur sub Decebal, victimã a Imperiului Roman si apoi a invaziei popoarelor migratoare, ca dupã secole sã se regãseascã in micile cnezate si voiedvodate si mai ales in cele trei principate: Moldova, Valahia si Transilvania, cu teritoriile adiacente. Începand cu secolele al XI-lea si al XIII-lea, prin descãlecatul Musatinilor pentru Moldova, Basarabilor pentru Valahia si a voievodatelor transilvane ale lui Gelu, Glad si Menumorut, sentimentul unitãtii nationale devine o constantã in provinciile formate, mai ales in Transilvania, dupã cucerirea de cãtre regele maghiar Stefan cel Sfant, intre anii 1001-1015, ocuparea cu statut de voievodat fiind definitivã douã sute de ani mai tarziu sub sceptrul regelui ungurilor Bella al III-lea (Cronica notarului Anonimus – Gesta Hungarorum). Spre deosebire de Moldova si Valahia, care-si vor apãra cu indarjire independenta vreme de douã sute de ani, ca apoi, panã la rãzboiul de independentã (1877) sã intre sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Voievodatul Transilvaniei va rãmane provincie autonomã, chiar dacã periodic o regãsim sub suzeranitate maghiarã, otomanã sau habsburgicã. Transilvania isi va pãstra autonomia prin armatã proprie, administratie si dietã proprie, numãrand in istoria sa 106 voievozi in perioada 1002-1540 (majoritatea cu patronim romanesc), 37 de principi transilvani (romani, maghiari si imperiali) panã in 1765 si sase mari principi apartinand dinastiei habsburgice, incepand cu Maria Tereza si terminand cu Franz Josef, la 1867. Urmeazã o perioadã de 51 de ani cand Transilvania va fi, pentru prima si singura datã in istorie, incorporatã regatului maghiar (1867-1918) sfarsind prin revenirea la patria mamã la 1918, anul Marii Uniri, in fapt anul Marii Reuniri, dupã cum vom vedea mai departe. Se poate spune cu certitudine cã cea mai semnificativã influentã asupra populatiei daco-getice si traco-ilirice din aceste teritorii, au avut-o ocupatia romanã si invazia slavã, a cãror amprentã o poartã limba si cultura noastrã. Toate celelalte valuri migratoare, de regulã prãdãtoare (vizigotii, gepizii, hunii, avarii, pelasgii, cumanii etc.), trecand pe aici aveau sã lase putine urme, parcursul lor fiind mai degrabã in cãutarea unui spatiu vital care sã se potriveascã cu fizionomia si cultura acestor semintii. Etichetatã de unii ca vid istoric pentru populatia autohtonã, motivatie ieftinã in viziunea celor care vor sã-si construiascã o istorie proprie, in aceastã epocã a existat cu certitudine o populatie autohtonã pe aceste meleaguri, consideratã de multi istorici ca cea mai veche populatie a continentului, a cãrei rãdãcini se infing adanc in neolitic. Aceastã populatie nu venea de peste munti, asa cum incearcã istoriografia maghiarã sã ne convingã, ci cobora din muntii in care se retrãgeau din fata prãdãtorilor migratori. De retinut astãzi cã, dincolo de vestigiile arheologice si instrumentele cerecetãrii istorice, testele genetice aratã cã genotipul vechilor locuitori ai Europei se regãseste intrun procent important in populatia Romaniei de astãzi si in proportii nesemnificative, chiar si la italioti, considerati urmasii de drept ai Romei. Dincolo de autohtonismul populatiei din spatiul daco-getic, structurarea celor trei provincii romanesti au urmat modelul formãrii majoritãtii statelor nationale europene, avand ca liant constiinta apartenentei de neam, de limbã si culturã, sentiment pãstrat viu de-a lungul veacurilor. Însusi Nicolae Iorga spunea: ‘Noi am fãcut unirea de la 1859, dar unirea artisticã si literarã noi o fãcusem din secolul al XVI-lea, dupã cum unirea cu Ardealul sub formã cultural-artisticã era fãcutã de pe vremea lui Constantin Brancoveanu, si de aceea unirea definitivã este asezatã pe baze atat de solide’. Prin urmare, sentimentul unionist a traversat secolele si capãtã consistentã pentru prima datã in istoria noastrã prin unirea celor trei provincii sub sceptrul lui Mihai Vodã Viteazul, intre anii 1599-1601. Desi de scurtã duratã, aceastã infãptuire va avea un puternic ecou in constiinta romanilor si va deveni un deziderat pentru romanism. Dupã 258 de ani, acest fapt se va regãsi in actul unirii principatelor, Moldova si Valahia, act de mare curaj asumat de generatia pasoptistã sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Cu o largã deschidere cãtre popor, ajutat de o seamã de minti luminate ale timpului, Mihail Kogãlniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, fratii Negruzi si Hurmuzachi, I. C. Brãtianu, C. A. Rosetti etc., Alexandru Ioan Cuza – intemeietorul statului roman modern – va pune bazele statalitãtii prin reforme, institutii, organizare socialã, administratie publicã, sãnãtate, educatie, armatã etc. Impresionant este faptul cã, in numai sapte ani (1859-1866), statul roman prindea contur, intr-un context international oarecum favorabil, cand statul roman trebuia sã devinã un tampon la portile orientului pentru cele trei mari imperii: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman si Imperiul Tarist aflate intr-o continuã confruntare politicã, militarã si diplomaticã. Iatã contextul istoric si politic in care apare Eminescu, pentru care spiritul de unitate trebuia pus in valoare pentru cã el exista ‘ca o realitate atat de mare si energicã, incat nici ignoranta si nici sila n-o pot tãgãdui’.

Românismul ca realitate istorica

Cand vorbea de neam si tarã, Eminescu avea in vedere Romanismul in integralitatea lui, nu numai ca limbã si culturã, ci si ca suflet si spatiu. În viziunea sa, acest spatiu coincidea cu teritoriul vechii Dacii, populate cu grupuri compacte sau colectivitãti mai mari sau mai mici, omogene sau heterogene de romani care nu numai cã vorbeau aceeasi limbã, dar impãrtãseau si aceleasi valori culturale si spirituale, iar cea mai importantã este constatarea cã prin fizionomia si portul lor semãnau cu dacii Columnei lui Traian. Acest spatiu se intindea din Pocutia panã in muntii Pindului din Balcani, din tinuturile transnistrene ale Bugului panã la Tisa, de la Pontul Euxin si litoralul Mãrii Negre panã in Dardania si dincolo de Campia Panoniei. ‘Întamplarea m-a fãcut ca incã din copilãrie sã cunosc poporul romanesc din apele Nistrului incepand, in crucis si-n curmezis panã-n Tisa si-n Dunãre si am observat cã modul de a fi, caracterul poporului este cu totul altul decat acela al populatiei din orase din care se recruteazã guvernele, gazetarii, deputatii s.a.m.d. Este in realitate nimic mai mult, nimic mai putin, decat proclamarea perpetuã a predominãrii elementelor strãine asupra poporului istoric compus incã panã azi din tãrani mici si mari. Odatã ajuns la aceastã convingere, totul era hotãrat pentru mine, era o datorie de a fi si a rãmanea in partea poporului istoric din care insumi fac parte si in contra pãturii superpuse de venetici’. Si ca sã sublinieze ideea de continuitate si unitate, Eminescu afirmã la fel de rãspicat: ‘Romanii nu sunt nicãieri colonisti, venituri, oamenii nimãnui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nemaipoment de veche, mai veche decat toti conlocuitorii lor. Am fost, suntem si vom fi vecinic pentru cã avem inrãdãcinatã in noi constiinta unitãtii de origine, de limbã, de simtire si gandire’. Ca trãsãturi mostenite de la daci erau – in viziunea eminescianã – vitejia, eroismul, spiritul de sacrificiu, hãrnicia si dragostea de glie, iar ca trãsãturi mostenite de la romani erau structura fundamentalã a limbii, organizarea socialã si statalã, obiceiuri si moravuri. Zoe Dumitrescu Busulenga afirma cã ‘Nu se stie care a fost mai puternicã in impreunarea lor, starpea dacicã sau romanã, ambele punandu-si amprenta cu vigoare asupra personalitãtii plurivalente a poporului roman’. Însusi Eminescu concluziona: ‘Daci sau Romani, Romani sau Daci, e indiferent, suntem romani si punctum. Nimeni n-are sã ne invete ce am fost sau ce am trebuit sã fim, voiam sã fim ceea ce suntem’ Cu referire la aceeasi dilemã originarã, pe langã puternica convingere daco-romanicã ca origine a poporului roman (si ideee fundamentalã a operei sale), sunt de semnalat marile proiecte eminesciene, nefinalizate din pãcate, cum ar fi ‘Genaia’, o epopee ce are la bazã un mit cosmogonic pornind de la cea mai veche varstã a poporului roman – varsta dacicã – in care Dochia – zeita mamã (ca personificare a vechii Dacii) intruchipeazã frumusetea plaiurilor Daciei, ale cãror drumuri duc in impãrãtia soarelui si a lunii. Simbioza daco-romanicã, in intentia poetului, trebuia sã fie epopeea ‘Decebal’, in care apare aceiasi Dochie in chip de vrãjitoare tanãrã si cantãretul orb Ogur – un fel de Homer al Getilor. Iatã asadar cã realitatea daco-geticã capãtã in viziunea eminescianã aurã de legendã cu intreaga sa simbolisticã mitologicã. Asa incat, privite lucrurile prin prisma viziunii eminesciene si adevãrului istoric, toate incercãrile de unificare a teritoriilor populate de romani, incepand cu Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Mihai Viteazul etc., sunt de fapt incercãri de reunificare si nu de unire asa cum sustine istoriografia modernã. Unirea a existat dintru inceput in spatiul romanismului, cand populatia preromanã exista ca populatie daco-geticã si traco-iliricã sub sceptrul lui Burebista, Decemeu si apoi Decebal. Fãramitarea acestui spatiu s-a datorat unor accidente istorice generate de marile migratii si constituirea marilor imperii europene. Asa incat Mica Unire de la 1859 este de fapt o reunificare partialã, ca apoi la 1918, anul Marii Uniri, sã se realizeze Marea Reunificare a spatiilor populate de romani tinand cont si de noile realitãti geopolitice si istorice. Însãsi spiritul epocii in care apare Eminescu era puternic orientat in directia unionistã. Garabet Ibrãileanu spunea rãspicat ‘Voim sã fim ceea ce suntem! Romani’, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu devenea si mai radical atunci cand punea in balantã valorile democratice cu unitatea nationalã: ‘Democratie? Da, dar panã la Romanism si Romanism panã la moarte’.

– continuare în numãrul viitor –

* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.