Dragobete, sãrbãtoarea iubirii la români

0
58

Pe 24 februarie, românul neaos a iubit, iubeste si încã va mai iubi. Iubeste în stilul dulce românesc, în cel mai pur si mai intens mod, si totodatã respectã o divinitate mitologicã popularã româneascã, un zeu tânãr al Panteonului autohton, cu datã fixã de celebrare, patron al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti, ce ne aduce iubirea în casã si în suflet, fiind identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romanã, si cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacã. Aceastã sãrbãtoare popularã corespunde cu sãrbãtoarea Aflãrii Capului Sfântului Ioan Botezãtorul, sãrbãtoare apartinând religiei ortodoxe. Dragobetele este cunoscut si sub denumirea de «Dragomir», «Cap de primãvarã», «Cap de varã întâi», «Sfânt Ion de primãvarã», «Logodnicul pãsãrilor», «Dragomiru-Florea» sau «Granguru».

Despre întâia si a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezãtorul, sãrbãtoritã pe 24 februarie, Sfânta Evanghelie ne spune cã Irod, în timpul unui ospãt prilejuit de sãrbãtorirea zilei sale de nastere, a poruncit tãierea capului Sfântului Ioan Botezãtorul, la cererea Salomeei. Sfântul Ioan era întemnitat în castelulul lui Irod de la Maherus, deoarece mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, sotia fratelui sãu. În ura ei de moarte, Irodiada a sfãtuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si plãcuse oaspetilor si îndeosebi lui Irod, sã cearã de la acesta capul Botezãtorului ca rãsplatã. Pentru cã se temea cã Botezãtorul ar putea învia dacã trupul ar fi fost îngropat alãturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decât trupul sfântului, care a fost îngropat în Sevastia. Capul a fost îngropat de Irodiada în curtea sa, la adâncime mare. Sfânta Ioana, femeia crestinã a dregãtorului lui Irod, a dezgropat capul Sfântului Ioan Botezãtorul din curtea Irodiadei si l-a îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta e socotitã cea dintâi aflare a sfântului cap. Dupã un timp, un proprietar bogat si slãvit a crezut în Hristos si, lepãdând pozitia socialã si toatã desertãciunea acestei lumi, s-a fãcut monah, luându-si numele de Inochentie. Ca monah, el s-a sãlãsluit chiar la locul unde se afla îngropat capul Botezãtorului Ioan. Dorind sã-si zideascã o chilie, el a sãpat adânc si a descoperit un vas de pãmânt în care se afla un cap, ce prin descoperire dumnezeiascã a aflat cã este al lui Ioan Botezãtorul. El a cinstit cu evlavie acele sfinte moaste, apoi le-a îngropat la loc acolo unde le-a gãsit. Capul Sfântului Ioan Botezãtorul a fost prezent aici pânã în vremea Sfintilor Împãrati Constantin si Elena, când, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. În anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat în biserica din aceastã cetate. Aceasta este socotitã a doua aflare a cinstitului cap al Botezãtorului. „Sfânt Ion de primãvarã”, sãrbãtoare, puternic înrãdãcinatã în cultura românã, este un personaj transmis prin viu grai din generatie în generatie de la vechii daci, transformat mai apoi intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii. Legendele populare povestesc cã el ar fi fost un cioban sau chiar fiul ei ce o însotea pe Baba Dochia în cãlãtoriile prin munti, fiind o figurã pozitivã, simbol al primãverii. În credinta popularã o altã reprezentare a Dragobetelui este si cea a unei plante, numite Nãvalnic, transformat de cãtre Maica Domnului deoarece el a încercat din nesãbuintã sã-i încurce cãrãrile. „Cap de primãvarã” marcheazã începutul primãverii si a anului agricol si asigurã totodatã tranzitia cãtre un an mai prosper, a constituirii perechilor, atât pentru pãsãri, cât si pentru oameni. Este o sãrbãtoare a revigorãrii vegeta- tiei, (asimilatã uneori cu ziua iesirii ursului din bârlog), a vietii în crestere, o datã cu trecerea la anotimpul de primãvarã, retrezirea la viatã, durata zilei în crestere, în contrapondere cu noaptea care descreste, iar ca dovadã zilele sunt mult mai însorite. Din ziua aceasta clostile se întorc la cuib, încep a cloci, iar vitele se întorc de la iesle, nu mai mãnâncã asa de mult. Asemenea, si copiii se întorc de la mâncare si oamenii mai umblã pe afarã, nu mai stau în casã asa de mult, ca iarna. Astfel, de „Logodnicul pãsãrilor”, fetele si bãietii se întâlnesc pentru ca iubirea lor sã tinã tot anul, precum a pãsãrilor ce se „logodesc” în acesta zi. Motivatia preluãrii obiceiului pãsãrilor era profundã, din moment ce pãsãrile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvântul „pasãre” în limba greacã însemnând chiar „mesaj al cerului”. În mediul rural, în special, traditia popularã, riturile vechilor daci liberi rãmân încã vii. Sãtenii îsi mai aduce încã aminte de obiceiul de demult al fetelor si bãietilor, care, în ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei era sãrbãtorit de tineri. Dimineata devreme, se îmbrãcau în haine de sãrbãtoare si, dacã timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci si pãduri, bãietii adunând lemne pentru foc iar fetele cântând si cãutând primele flori de primãvarã, ghiocei, viorele si tãmâioase, care se puneau pentru pãstrare la icoane pânã la Sânziene, când se aruncau în apele curgãtoare sau folosite în descântecele de dragoste. Dacã, întâmplãtor, se nimerea sã gãseascã si fragi înfloriti, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lãutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele: ,Flori de fragã/ Din luna lui Faur/ La toatã lumea sã fiu dragã/ Urâciunile sã le desparti”. Fetele mari sã strângeau apã de omãt sau de pe florile de fragi. Aceastã apã, nãscutã, din surâsul zânelor, era pãstratã cu mare grijã, având proprietãti magice, putând face fetele mai frumoase si mai drãgãstoase. Ca zeu al bunei dispozitii, de Dragobete, tinerii mergeau în satele vecine, chiuind si cântând peste dealuri, adunându-se la o casã, pentru „a-si face de Dragobete”, petrecând (fãrã indecen?ele evenimentelor similare din zilele noastre) fiind convinsi cã, în felul acesta, vor fi îndrãgostiti întregul an, pânã la viitorul Dragobete si de multe ori de acolo porneau de multe ori viitoarele cãsnicii. Câteodatã la acel ospãt unii tineri, în Ziua de Dragobete, îsi crestau bratul, dupã care îsi suprapuneau tãieturile sub formã de cruce, cu alti tineri, devenind astfel frati, si respectiv, surori de cruce. Înfrãtirea se putea face si fãrã ritualul de crestare a bratelor, doar prin îmbrãtisãri, sãrutãri frãtesti si jurãmânt de ajutor reciproc. Uneori, fetele, cele mai frumoase, se acuzau unele pe altele pentru farmecele de urâciune. Credinta popularã spune cã în ziua de Dragobete pãsãrile se adunã în stoluri, ciripesc, îsi aleg perechea si încep sã-si construiascã cuiburile, pãsãrile neîmperecheate acum rãmânând fãrã pui peste varã. Bãrbatii trebuie sã-si gãseascã partenere pentru anul ce vine, în acest sens este si expresia aDragobetele sãrutã fetele”. Fetele sunt cãutate pentru a fi sãrutate, pentru a permite bãrbatilor asa zisa „contaminare” cu fortele faste. Conform traditiei populare, de Dragobete, bãietii si fetele trebuie sã fie veseli, sã glumeascã, sã nu se certe cu nimeni si sã respecte sãrbã- toarea, pentru a fi îndrãgostiti tot timpul anului. Astfel adunati în jurul unor focuri aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si bãietii discutã vrute si nevrute, însã, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea prânzului, începeau sã coboare în fugã spre sat, în unele zone ale tãrii, aceastã goanã fiind numitã „zburãtorit”. Potrivit obiceiului, fiecare bãiat urmãrea fata care îi cãzuse dragã; dacã flãcãul era iute de picior si fetei îi plãcea respectivul urmãritor, atunci avea loc o sãrutare mai îndelungatã în vãzul tuturor. Sãrutul acesta semnifica, de fapt, logodna ludicã a celor doi, stabilitã cel putin pentru un an de zile. De cele mai multe ori astfel de logodne prefatau logodnele adevãrate. Dacã nu se fãcea de Dragobetele, se credea cã tinerii nu se vor putea îndrãgosti în anul care urma; în plus, un semn rãu era dacã o fatã sau un bãiat nu întâlneau la Dragobete mãcar un reprezentant al sexului opus, opinia generalã fiind cã tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti. Dar si cei maturi aveau partea lor de ritual în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau cã era îndeajuns sã punã mâna acum pe un bãrbat… strãin de sat si devenea drãgãstoasã bãrbatilor în tot anul care urma! Femeile mai aveau grijã sã dea mâncare bunã orãtãniilor din curte, dar si pãsãrilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificatã la Dragobete cã astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. În aceastã zi, nu se coase si nu se lucreazã la câmp. Se face curãtenie generalã în casã, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu vine singur, ci însotit de asa-numitele zâne numite „Drãgostite”, ce le sopteau vorbe de amor îndrãgostitilor. El umblã prin pãduri dupã fetele si femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde si le face de râsul lumii, atunci când ele se duc dupã lemne, flori ori bureti prin pãdure. Unele fete si femei doreau chiar sã fie pedepsite de Dragobete, lucrând înadins de ziua lui, iar, apoi luând drumul pãdurii, aici fiind „nevoite” sã se lase iubite de Dragobete. De aici si provine rãspândita expresie adresatã fetelor mari si nevestelor tinere, care îndrãzneau sã lucreze în aceastã zi: „Nu te prindã Dragobete prin pãdure!”. Bãtrâni obisnuiau sã tinã aceastã zi pentru friguri si alte boli dar si pentru un an îmbelsugat. Orice lucru început va merge cu spor tot anul. În ziua în care se tine sãrbãtoarea se scotea din pãmânt rãdãcinã de spânz, cu multiple utilizãri în medicina popularã si se aprinde în casã rãdãcinã de iarbã-mare pentru a apãra de rele si durere. Prilej de bucurie si bunãstare, Dragobetele, reprezintã una dintre cele mai frumoase obiceiuri strãvechi ale poporului român. Pãcat însã cã foarte multi dintre noi i-au uitat semnificatia si au substituit-o, dupã 1990, cu sãrbãtoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sfântului Valentin, sãrbãtoare care nu are nici o înrudire cu mitologia popularã românã si nici cu spiritualitatea româneascã, el, nefiind prezent în calendarele ortodoxe în perioada rece, nicidecum pe 14, ci pe 16 februarie, iar în perioada caldã, pe data de 30 iulie. Însã românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreazã pe 24 februarie a fiecãrei primãveri unde iubirea se simte ca la ea acasã!

Dan Horgan

Bibliografie:
– Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Arthur Gorovei – „Credinti si superstitii ale poporului român”, Editura, Grai si Suflet –
Cultura Nationalã”, Bucuresti, 1995.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, 2001.
– Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002.
– Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000”, Ed. Fundatiei PRO, Buc., 1999.
– Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Ed. Enciclopedicã, B., 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti”, Editura Humanitas, 1998.
– Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele”, Editura Cartea de Buzunar, 2006.
– „Proloagele de la Ohrida”, Editura Cartea Ortodoxã, 2005.
– Romulus Antonescu – „Dictionar de simboluri si credinte traditionale românesti”, Ed. digitalã, 2009.
– Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români”, Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001.
– Tudor Pamfile – „Mitologia românã”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– Tudor Pamfile – „Sãrbãtorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997.
– „Vietile Sfintilor”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.