marți, 5 decembrie 2017

Familia – din perspectiva educatiei copilului (I)

marți, decembrie 5, 2017, 3:00
Stire din categoria Actualitate Comentarii: 0 Comentarii pana acum.


„Iar pricina tuturor relelor din lume provine din principiul pe care îl punem la temelia educa?iei copiilor nostri.” Sfântul Ioan Gura de Aur

Evolutia societãtii umane aratã cã familia biologic constituitã este locul cel mai potrivit unde viata ia nastere si se perpetueazã, cã este in egalã mãsurã mediul propice in care se formeazã personalitatea umanã. Tot in familie se realizeazã acea unitate de gandire, trãire si simtire pentru generatiile care se succed. Contribuie decisiv la acest aspect structura geneticã comunã si constiinta apartenentei de neam, din care va rezulta panã la urmã afinitatea si comuniunea etnicã. Pe acelasi principiu al comuniunii se sprijinã crestinismul, in general, si Biserica, crestinã in special. ‘Acolo unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor’ (Matei, 18:20), la care se adaugã dragostea crestinã – ‘iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti’. Numai cã in familie aceastã comuniune se va baza in plus pe acea comunitate de viatã si iubire care prin copiii creeazã acele puternice legãturi biologice care ii dau temei si legitimitate. Indiferent cã este vorba de bisericã sau familie, aceastã comuniune se realizeazã in baza unei legitãti universal valabile, demonstratã convingãtor de marele nostru savant Nicolae C. Paulescu, in cartea sa Fiziologie filosoficã, care spune cã ‘legea generalã care guverneazã omenirea este legea iubirii’. Cã lucrurile stau asa o demonstreazã evolutia societãtii omenesti de-a lungul istoriei sale zbuciumate, care, in pofida cataclismelor istorice, rãzboaielor, foametei sau molimelor devastatoare, a mers inainte si s-a dezvoltat la cote greu de imaginat chiar in urmã cu 100 de ani. Fundamentul acestei evolutii a fost familia, care s-a dovedit a fi, de-a lungul istoriei umanitãtii, cea mai solidã si redutabilã structurã socialã. De aici si agresiunea fãtisã impotriva ei din partea celor care nu vãd cu ochi buni acest dat natural ce o defineste atat de bine sub aspect cultural, spiritual, national si identitar.

Familia si Biserica în domeniul educatiei

Dacã sub aspect social si jurisdictional familia zilelor noastre este supusã unor incercãri de relativizare a rostului si rolului ei in viata socialã prin definiri ambigue si interpretabile (vezi articolul 48 din Constitutia Romaniei), ea va gãsi intotdeauna, pe langã traditia si cultura specificã poporului nostru, un sprijin de nãdejde, canonic si dogmatic, in Biserica Ortodoxã, o altã redutã a constiintei si identitãtii noastre nationale. Biserica crestinã (si nu numai) include familia printre valorile sale fundamentale, recunoscutã mai ales in Noul Testament, binecuvantand-o si invocand-o mereu in ritualurile sale. Ea merge panã acolo incat considerã comuniunea familialã ca fiind de fapt o micã bisericã sau biserica de acasã (Preafericitul Daniel, citandu-l pe Sf. Ioan Gurã de Aur in mesajul din 6 iunie, 2010). Este vorba, fãrã indoialã, de familia formatã din bãrbat si femeie, capabilã nu numai sã dea nastere in mod natural si firesc copiilor, perpetuand astfel viata, dar si sã asigure acel mediu prielnic din punct de vedere economic si educational in care copilul sã se dezvolte armonios si echilibrat. Subliniem mediu prielnic, pentru cã viata a demonstrat cã oricare altã alternativã la familia traditionalã: fie ea monoparentalã, reconstituitã, adoptivã, sau, mai nou, familie adoptivã formatã din persoane de acelasi sex, la care se poate adãuga si institutionalizarea, creazã pe termen scurt, sau mai tarziu, grave probleme emotionale si comportamentale, de cele mai multe ori cu impact negativ asupra copilului. Biblia, scrierile patristice si in general literatura ecleziasticã crestinã nu numai cã fac apologia familiei prin taina cãsãtoriei, dar o aseazã la loc de mare cinste, asemãnand-o bisericii lui Hristos. În cadrul acestei abordãri, o preocupare aparte a avut-o Sfantul Ioan Gurã de Aur (347-407), care a reusit sã creioneze intr-o manierã magistralã relatiile din familie, subliniind cum se cuvine rolul bãrbatului, rostul femeei, locul copilului, relatia de comuniune bazatã pe dragoste si reciprocitate ce trebuie sã prevaleze in randul membrilor de familie. El este primul apologet al crestinismului care ridicã familia la rang de bisericã atunci cand afirmã cã ‘familia este biserica de acasã’ sau, altfel spus, o familie unitã pe principiul comuniunii este o ‘micã bisericã’ mai ales atunci cand se pune problema educatiei morale. Prin cuvintele sale rostite in secolul al IV-lea al erei crestine si ajunse la noi prin celebrele sale ‘omilii’, Sfantul Ioan Gurã de Aur intuia cum nu se poate mai bine rolul familiei in educarea si formarea copilului, valabile si astãzi, cand invãtãmantul de masã pare sã fi preluat bunã parte din aceastã sarcinã socialã. Pentru cã panã la urmã familia rãmane acum, ca si atunci, sanctuarul unde se contureazã personalitatea umanã, cu calitãtile, virtutile, dar si cu defectele ei.

Lumea vietuitoare si familia

Raportand familia la scara lumii vietuitoare (al cãrei corolar este creatia umanã), vom observa cã ea apare acolo unde cresterea si dezvoltarea progeniturii cere o protectie si o ambiantã specialã. La batracieni de pildã (broasca testoasã, crocodilul), dupã depunerea ouãlor intr-o zonã pe care instinctul o considerã sigurã, aparitia progeniturii nu este protejatã, cresterea si dezvoltarea ei fiind la voia hazardului. La pesti insã, protectia progeniturilor va fi asiguratã de mascul dupã depunerea laptilor peste icrele femelei, pentru cã aceasta nu va mai fi deloc interesatã de soarta acestora. Protectia va fi asiguratã panã ce pestisorii vor fi capabili sã se apere singuri de rãpitori. La pãsãri in schimb, unde si cuplurile sunt si cele mai stabile din intreaga lume vietuitoare (cuplurile se unesc definitiv iar moartea unuia dintre parteneri este urmatã foarte repede de moartea celuilalt), puiul este protejat de ambii pãrinti panã invatã sã zboare, dupã care este gonit din cuib. La mamifere, protectia progeniturii este mai indelungatã, asiguratã de femelã, care alãpteazã panã ce puiul este capabil sã se hrãneascã si sã se apere singur in baza instinctelor ce se pun in practicã relativ rapid, pentru cã si dezvoltarea motricã este extrem de rapidã, pentru cã la nastere gradul de maturare al sistemului nervos este peste 60%. La om, situatia este diferitã, pentru cã si dezvoltarea si maturarea sistemului nervos este mai lentã, definitivandu-se spre varsta de sapte ani, pentru cã aici, spre deosebire de alte forme de viatã, este vorba de limbaj si ratiune (homo sapiens) si coordonare si abilitate neuromotorie finã (homo faber). Prin urmare achizitiile neuromotorii, de limbaj si psihocomportamentale fiind mai lente, fiinta umanã va avea nevoie de ingrijire, protectie si ambient biparental ca suport material, psihoafectiv si moral comportamental pentru o perioadã mai lungã. Asa de pildã, controlul sfincterelor se obtine la varsta de un an, mersul si limbajul la varsta de doi ani, conturarea personalitãtii si apartenentei de sex la varsta de trei ani, ca apoi memoria, capacitatea de a rationa si judeca sã aparã spre varsta de cinci ani, asa incat la varsta de sapte ani putem vorbi de o fiintã rationalã capabilã de a se adapta, integra si comporta de o manierã minimalã, dar suficientã pentru a-i asigura un grad minim de independentã. Desigur aceastã evolutie urmeazã maturãrii structurilor neuronale, multiplicãrii celulelor de sustinere (astrocitul, oligodendrogliile, microgliile si celulele ependimare) si desãvarsirii procesului de mielinizare a sistemului nervos.

Prima scoala, primii educatori si primul model

Pe acest fundal, procesul instructiv educativ, adaptat desigur etapelor evolutive ale dezvoltãrii si maturãrii neuropsihice, nu poate fi inteles decat in cadrul familiei in care copilul vede lumina zilei. Acest inceput isi are valoarea sa de necontestat in conturarea personalitãtii umane. Desigur, acest proces nu se supune si nici nu trebuie sã se supunã nici unei rigori pedagogice, el se deruleazã in virtutea unor tendinte ancestrale izvorate din instinctul parental care nu are nevoie de nici un fel de scoalã, asa incat pretentiile psihologiei si pedagogiei moderne de a pãtrunde cu norme la acest nivel sunt nu numai iluzorii, ci par de-a dreptul hazlii. Ca sã nu mai vorbim de asa zisa scoalã a pãrintilor, care pare sã rãspundã mai degrabã unor interese comerciale, promovatã mai ales de cei ce nu au copii. Ca sã devii pãrinte, este suficient sã fii in postura aceasta, si atunci, restul va veni de la sine, asa cum pasãrea slobozitã din captivitate isi va construi cu o admirabilã mãiestrie cuibul, fãrã nici o invãtãturã prealabilã. Însusi A. C. Makarenko, unul din marii pedagogi ai experientelor sovietice si dintre cei mai mari pedagogi ai secolului al XX-lea, recunostea faptul cã ‘bazele educatiei se pun panã la varsta de cinci ani, iar ceea ce ati fãcut panã la cinci ani reprezintã 90% din intregul proces instructiv educativ’. Adãugãm acestei asertiuni si constatarea lui Loisel cã bazele educatiei se pun in familie, atunci cand afirmã cã ‘in familie si pe genunchii mamei se formeazã ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter’. Iatã, asadar, cã primii educatori si formatori in viata copilului sunt propriii lui pãrinti, sub influenta cãrora se dezvoltã personalitatea copilului. La aceasta concurã mobilitatea extrem de activã a copilului, limbajul care devine principala formã de comunicare, atentia vie, perceptia extrem de acutã, reactiile spontane, neasteptate, undeva la limita intre instinct si constient, si, desigur, manifestãrile emotionale de plãcere – neplãcere, acceptare – respingere, veselie exuberantã – supãrare panã la lacrimi, totul pe principiul ‘totului sau nimic’. Dominantã la aceastã etapã este dorinta nestãvilitã de a se juca, jocul reprezentand pentru copil acea lume mirificã in care se regãseste si la care trebuie sã participi. ‘Fie-vã dragi copiii, apropiati-vã de ei si veti vedea cã nu-s sãlbatici. Între copii, trebuie sã fii si tu copil’, spunea marele povestitor al copilãriei, Ion Creangã. O altã caracteristicã remarcabilã a copilãriei este instabilitatea emotionalã. Alternarea stãrilor de bucurie si tristete, ras in hohote cu plans sfasietor, sunt frecvente ca stãri emotionale, iar trecerea de la o stare la alta este extrem de facilã. În acest context, spectrul emotional, ca si universul cunoasterii, se lãrgeste foarte mult, incat spre varsta de patru ani emotiile iau forma sentimentelor manifeste, atitudinilor si chiar judecãtilor morale pe care le face in virtutea a ceea ce i s-a oferit copilului sau acesta le-a experimentat in familie. Aceastã adevãratã stare de spirit a copilului este surprinsã foarte bine de Cohelio cand spune: ‘la aceastã varstã, copilul se bucurã fãrã motiv, nu stã o clipã locului si obtine prin perseve – rentã tot ceea ce isi doreste’, pentru cã si curiozitatea este maximã, am adãuga noi. Privite lucrurile prin prisma evolutiei individuale, se poate spune cu deplin temei cã familia este de fapt o adevãratã scoalã a emotiilor, pentru cã orice senzatie pe care copilul o incearcã este urmatã de o reactie emotivã. Important este ca aceste reactii emotive sã fie din categoria celor pozitive si sã se suprapunã nevoilor educationale ale copilului in crestere si dezvoltare. Or, aceastã imbinare nu se poate realiza decat in familia biologicã, ‘acea comunitate de viatã si iubire’, cum o defineste doctrina crestinã, in care viata se naste si se dezvoltã in virtutea legii universale a iubirii care guverneazã lumea. Asa stand lucrurile, se poate spune pe bunã dreptate cã familia reprezintã matricea culturalã primordialã pe care se va fundamenta personalitatea umanã.

– continuare în numãrul viitor –

* Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale

Articol scris de:



Posteaza un comentariu