TRADITII SI OBICEIURI DE SFÂNTUL ANDREI SAU LUPUL ALB

0
263

Aceastã sãrbãtoare este ultima din toamnã, cea de Sfântul Andrei fiind prezentatã ca un «cap de iarnã». Despre Sfântul Andrei spun legendele cã ar fi fost trimis în «tãrâmurile lupilor», în misiunea de crestinare, unde a fost însotit si cãlãuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb.

Legenda Lupului alb, slujitor al lui Zamolxis, este surprinzãtor de asemãnãtoare cu cea a zeului Apollo la grecii antici. Acesta îsi avea templul pe insula Alba (Leuke), pe malul Mãrii Negre (actuala Insulã a Serpilor). În fiecare toamnã, Apollo se retrãgea în misterioasã tarã a hiperboreenilor, pentru a petrece iarna. El era conducãtorul acestora, denumit si Lycantropul, Lupul Alb, divinitate respectatã cu sfintenie de cãtre strãmosii nostri drept protector si salvator în clipe de cumpãnã. El ar fi avut darul de a vindeca rãni si, prin rugãciuni, „de a lega gura lupilor”, apãrândui pe oameni si vitele lor. Lupul a fost întotdeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun cã Marele Lup Alb, considerat cãpetenia lupilor, ar fi fost alãturi de daci la cãderea Sarmizegetusei. Aceste calitãti mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacã identitatea simbolicã între daci si lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivã. Vechile legende spun cã un preot al lui Zamolxe a renuntat de bunãvoie si pentru totdeauna la înfãtisarea de om în favoarea celei mai temutã si mai respectatã fiarã a Daciei, într-un lup, un Lup Alb, mare si puternic, dându-i menirea sã adune toti lupii din codri pentru apãrarea tãrâmului. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sã asculte de el si sã îl considere conducãtorul lor. Astfel, ori de câte ori dacii se aflau în primejdie, lupii le sãreau în ajutor. Urletul Marelui Lup Alb era de ajuns si de oriunde ar fi fost, lupii se adunau în haitã sã îi apere pe cei care le deveniserã frati. Lupul Alb însã era si judecãtorul lor, pedepsind lasii si trãdãtorii. Dacii aveau ca totem lupul, cel mai feroce animal din aceastã zonã, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat. Rãzboinicii neînfricati se identificau cu acesta, numindu-se ei însisi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor. Cu toatã vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii, sãdind în inima lasilor sãmânta neîncrederii fatã de Marele Zeu, reusesc totusi sã se infiltreze în rândurile lor. Astfel, unii daci încep sã se teamã cã Zeul nu le va fi alãturi în marea bãtãlie, iar trãdãtorii cuprinsi de fricã încep sã omoare toti lupii ce le ieseau în cale în speranta cã unul din acestia va fi Marele Lup Alb al cãrui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vietii lor. Lupii, câti au mai scãpat, se retrag în inima muntilor, spre a nu mai reveni niciodatã în ajutorul fratilor ce îi trãdaserã. Lupul Alb si Zamolxe se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere în suflet cum geto-dacii sunt înfrânti de romani din cauza trãdãrii. Lupul, datoritã ferocitãtii lui si a spaimei pe care o producea, a fost un animal foarte respectat în sud-estul Europei. Strãmosii nostri, dacii si daco-romanii au fãcut din acest animal un adevãrat cult magico-mitologic, din care s-au mai pãstrat pânã la mijlocul secolului trecut unele reminiscente etnografice si folclorice. Vestitul steag al dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, nu e doar un simbol din regnul animal, ci însãsi esenta religiei noastre strãmosesti. Aparitia lui strãlucitoare semãna panicã si groazã printre dusmani. Stegarul purta ridicat acest stindard care avea pe corp solzi mobili de metal. Purtat de stegar în goana calului, aerul care pãtrundea prin gura larg deschisã a lupului scotea sunete suierãtoare, însotite de zgomotul solzilor care se loveau între ei. Luptãtorii purtau pe fatã mãsti de lup sau de urs, înspãimântândui pe dusmani cu strigãte îngrozitoare. Noaptea de 29-30 noiembrie, este într-un fel echivalentul autohton arhaic al noptii de Halloween, fiind conceputã ca sabat al strigoilor si al lupilor. Acum, spiritele ies în lume, lupii vorbesc cu grai omenesc si spun lucruri îngrozitoare, iar cei care vor fi atacati în aceastã noapte se vor transforma în vârcolaci. Calendarul pãgân ascuns strategic în spatele celui crestin consemneazã multe zile ale lupilor, una dintre ele fiind si Sf. Andrei. Se presupune cã vechile credinte si ritualuri ale populatiei precrestine au fost înglobate în noua religie. Astfel unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sf. Andrei, este momentul în care se dezlãntuie fortele malefice, dusmanii traditionali ai tãranului. Fie cã sunt oameni (strigoii vii sau cei morti), fie cã sunt animale (lupi), ei gãsesc ecou în tulburãrile atmosferice ale anotimpului care si-a intrat deja în atributii. Frãmântãrile viscolului si suierãturile crivãtului au fost asociate adesea cu sufletele nelinistite ale mortilor necurati, care acum capãtã putere si actioneazã nestingheriti pe pãmânt. Ca si ajunul Sf. Vasile sau al Sf. Gheorghe, este unul din momentele propice desfãsurãrii de practici magice cu caracter oracular. În noaptea Sf. Andrei, care este totodatã si prima noapte a Anului Nou dacic, se deschid cerurile, pentru cã acum se întâlnesc cele vãzute, cu cele nevãzute, lumina cu întunericul, se înnoieste timpul, moare haosul si se naste armonia din om si din univers, ce e înãuntru, e si în afarã. Acum, puterea lupului e cea mai vie. Aceastã noapte se spune cã ar fi cea în care duhurile malefice numite în traditia popularã strigoi, moroi sau pricolici – au o putere mai mare decât în restul anului si sosesc printre oameni sã le facã rãu. Acum, datoritã transparentei granitelor dintre lumi, se dezleagã secrete, se descoperã autorii unor crime sau ale unor furturi. Aceastã sãrbãtoare, îndrãgitã de români, cu multe obiceiuri interesante, precum coacerea pentru belsug de plãcinte cu dovleac si turte de mãlai, ungerea usilor si ferestrelor cu usturoi si ascunderea coaselor, iar sãtenii evitând sã iasã pe ulite, rãmânând în case fiind protejati de usturoiul de la intrare si de lumina candelei aprinse, tãierea de ramuri din copaci si plantarea de grâu în vase cu apã, pentru a fi pãstrate pentru Anul Nou. Ele indicã, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât si caracterul adânc popular al acestei actiuni. În noaptea Sfântului Andrei, se petrec în lumea satului românesc legate de aceastã zi magicã, superstitii ce au legãturã cu recolta, cu mãritisul, iubitul sau ursita, dar si cu protectia împotriva spiritelor rele care bântuie printre cei vii. Spiritele rele nu vor avea acces în casã dacã gospodinele vor întoarce seara toate cãnile si vasele cu gura în jos. Spiritele malefice ale celor decedati au, în aceastã noapte, puteri sporite. Tot pentru alungarea spiritelor se agatã usturoi la intrarea în staul iar animalelor li se pune în mâncare busuioc si în apã câteva picãturi de agheasmã. Se pune grâu la încoltit, pentru ca gospodarii sã afle cum va fi recolta de anul viitor, dar si cât de prosperã va fi casa si familia lui. Spre exemplu, interdictia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdictia lupilor. Majoritatea traditiilor populare stabilesc o legãturã între Sfântul Andrei si lupi. În aceastã noapte, în special la sate, se practicã încã ritualuri ciudate, din credinta cã astfel se pot gãsi mai usor protectia de toate relele, bunãstarea si chiar dragostea. Interesant de aflat, aceastã superstitie s-a pãstrat pânã în zilele noastre în jocurile rituale din perioada solstitiului de iarnã executate de tinerii care poartã mãstile-costume ce simbolizeazã lupul. Se crede cã astfel de jocuri fãcute la casa femeilor sterpe le fac fecunde si prolifice. Atunci când un flãcãu mascat în lup se apropie de femeia vizatã, ea smulge câteva fire de pãr din blana de lup pe care o poartã acesta pentru a le folosi în vrãji si descântece de dezlegat nasterea. Se spune cã un pãr din coada lupului poate aduce iubirea oricãrei femei. Fetele mari, care se adunã la casa uneia pentru facerea turtei de aflarea ursitului, aduc doar apã neînceputã. La turtã se pune în egalã mãsurã apã, sare si fãinã, mãsurate cu o coajã de nucã. Fiecare fatã îsi coace turta pe vatrã si apoi o mãnâncã, asteptând peste noapte voinicul, ursita, care va veni în vis sã-i dea apã pentru astâmpãrarea setei. Colacul este fãcut din pâine dospitã, punând în mijlocul lui un cãtel de usturoi. Dus acasã, colacul este asezat întrun loc cãlduros, unde este lãsat vreme de o sãptãmânã. Dacã rãsare usturoiul din mijlocul colacului, fata stie cã va avea noroc de bãrbat bun. Dacã usturoiul nu rãsare, e semn cã bãrbatul asteptat va veni anul viitor. În unele pãrti, fetele, ca sã-si vadã ursitul, pun sub cãpãtâi înspre Sf. Andrei patruzeci si unu de fire de grâu, menindu-le în chipul urmãtor: „Voi, patruzeci si unu de fire de grâu, Eu voi adormi, Si voi hodini. Dar eu mã rog lui Dumnezeu, Sã-mi trimitã îngerul meu, Sã-mi arate pe ursitorul meu, Cel ce mi-i dat de Dumnezeu!a. Peste noapte fetele cred cã-si vor vedea în vis alesul. Grâul mai este utilizat si pentru aflarea norocului. Toti ai casei seamãnã grâu în câte o strachinã cu pãmânt. Îi va merge bine, va fi sãnãtos cel al cãrui grâu va rãsãri cel mai bine si va creste frumos. În alte pãrti, grâul se pune în apã curatã si, dacã rãsare, se zice cã acel ce l-a pus va avea noroc. Tot în acest scop se pun în apã si ramuri cu muguri, pentru a îmboboci. Aceste crengute înflorite sunt viitoarele sorcove de la Sf. Vasile. Tot acum se adunã la o casã mai multi flãcãi si fete pentru a pãzi usturoiul. Pe o masã pun mai multe cãpãtîni de usturoi, împrejmuite cu tãmâie, smirnã si câteva lumânãri de la Pasti, aprinse. Pun apoi pe masã diferite feluri de mâncare, apoi se aseazã toti în jurul mesei, mãnâncã, vorbesc si râd pânã în zori. Fetele îsi împart usturoiul, pe care îl duc a doua zi la bisericã, pentru a fi sfintit. Usturoiul este pãstrat mai apoi la icoanã, fiind bun de fãcut „de dragostea. Usturoiul pãzit primãvara se pune în pãmânt si-i bun de leac; cu el, se spune în popor, pot fi tratate si vitele bolnave. Înspre Sf. Andrei nu se mãturã casa, cã mãnâncã lupii vitele. Gospodinele ce voiesc ca vrãjitoarele si strigoaicele sã nu le ia mana de la vacile lor, înconjurã în noaptea spre Sf. Andrei vacile, mai ales pe cele mulgãtoare, cu mac, dupã cum merge soarele si, înconjurându-le, presurã sãmântã tot de mac pe jos, împrejurul lor. Apotropaic, se ung portile, usile si ferestrele cu usturoi, iar la vitele de parte bãrbãteascã se lipeste de cornul din dreapta o cruce de cearã. Facerea drobului de sare a vitelor, descântarea si îngroparea lui învelit într-o bucatã de cârpã, sub pragul usii staulului. Aceastã sare astfel preparatã se scoate la Sfântul Gheorghe de sub pragul staulului si în tãrîte ori în fãinã de porumb se dã vitelor de mâncare, spre a fi ferite de fermecãturi, vrãjitorii si alte rele. Asemenea se dã la vite din aceastã sare si la Joi-Mari, înainte de Pasti. De Sf. Andrei femeile fac câte douã lumânãri si un colac si le duc la bisericã. O lumânare o ia înapoi si, cu ea aprinsã, în seara de Sf. Andrei, ocoleste curtea si oborul vitelor spre a fi ferite de grindinã si boli. Cine nu face asa se spune in lumea satului cã nu va scãpa cu vitele fãrã a le mânca lupii sau a se îmbolnãvi. Acum se fac si previziuni pentru anul urmãtor. În popor se crede cã iarna va fi grea sau usoarã, dupã cum e vremea în aceastã noapte. Dacã luna va fi plinã si cerul întunecat, dacã va ninge sau va ploua, peste iarnã vor fi zãpezi mari si grele. Dacã în aceastã noapte este senin si cald, va fi o iarnã blândã, iar dacã este ger va fi o iarnã grea. Pentru a contracara credinta în puterea magico-misticã a lupului, crestinismul primitiv l-a învestit pe Sfântul Petru cu atributele de pãstor al lupilor (care sunt considerat i câinii sãi), împreunã cu Apostolul Andrei, care a propovã- duit crestinismul în încântãtorele „teritoriile lupilor” si a fost tot timpul vegheat de Marele Lup Alb. La multi ani tuturor ce poartã numele Andrei si tuturor derivatele sale!

Dan Horgan

Bibliografie:
– Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
– Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Ed. Paideia.
– Cornel Dan Niculae – „Leacuri si remedii magice din Carpati. Magia si fiintele fantastice din arhaicul românesc”, Ed. ”Electra„, 2011.
– Dimitrie Cantemir – „Descrierea Moldovei”, Editura „Litera”, Chisinãu, 1998.
– Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom, Iasi, 1998.
– Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997.
– Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion.
– Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000”, Ed. Fundatiei PRO, Buc., 1999.
– Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Ed. Enciclopedicã, Buc., 2001.
– Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti”, Ed. Humanitas, 1998.
– Mircea Eliade – „De la Zalmoxe la Ghinghis-Han”, Humanitas, 1995.
– Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele”, vol. II, Ed.a „Cartea de Buzunar”, 2006.
– Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985.
– Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români”, Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001.
– Tudor Pamfile – „Mitologia românã”, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
– „Vietile Sfintilor”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.