vineri, 20 octombrie 2017

TRADITII SI OBICEIURI DE SFÂNTUL LUCA, ZIUA LUPULUI SAU LUCIN

vineri, octombrie 20, 2017, 3:00
Stire din categoria Actualitate Comentarii: 0 Comentarii pana acum.


Cea de-a treia sãptãmânã a lunii octombrie este perioada când se sãrbãtoarea Brumalia la romani, precum si Anul Nou Dacic, corespunzând cu Dionisiacele Câmpenesti si fermentarea vinului la populatia tracã, iar în credinta ortodoxã, Sf. Evanghelist Luca.

Sfântul Evanghelist Luca, originar din Antiohia, Siria anticã, a fost un om cu o educatie aleasã, de profesie medic, un bun cunoscãtor al filosofiei, dar si un talentat artist plastic. A devenit ucenic al Sfântului Pavel, cãruia i-a si urmat pânã la moarte. Toate aceste talente avea sã le punã în mod strãlucit în slujba credintei crestine. În cãutarea adevãrului, el ajunge la Ierusalim, unde Îl cunoaste pe Iisus. Apropierea de EL i-a schimbat cu totul destinul, cãci, de la vindecarea trupeascã a pacientilor sãi, Evanghelistul Luca avea sã se dedice cu totul celor spirituale. De la Sfântul Apostol Luca avem cea de-a treia Evanghelie. Se spune ca nu a fost cãsãtorit si cã ar murit la vârsta de 84 de ani, în Boetia. Lucinul sau Ziua Lupului este o altã traditie pastoralã mostenitã din pãgânism dedicatã lupului, ce deschide sãrbãtorile toamnei prin Filipii de Toamnã, Filipul cel Mare, Vovidenia, Suntandrei, Noaptea Strigoilor, Tãrbacul Câinilor, Zilele Bubatului, sãrbãtori ce formeazã un scenariu ritualic de înnoire a timpului, un adevãrat ciclu de zile festive închinate lupului, animal totem al dacilor, cãruia calendarul popular românesc îi consacrã nu mai putin de 35 de sãrbãtori populare, dintre care 18 cu datã fixã. Douã serbãri mai importante ale lupului le regãsim la 16 ianuarie, de Sf. Petru de iarnã, denumit si „Lantul lui Sf. Petru” sau „Nedeea Lupilor”, si la 29 iunie, unde se serbeazã Sf. Petru de varã, când patronul spiritual îi dezleagã si le dã voie sã mãnânce din vitele si din oile oamenilor. Românii, trãind în acest spatiu deschis influentelor strãine, si-au conturat un cult aparte al lupului, pe baza unor cutume autohtone amplificate si de o trans-culturatie specificã, animalului oferindu-i-se mai multe zile din an drept sãrbãtori populare. Este dovedit faptul cã rãdãcinile cultului lupului, în spatiul carpatic, dateazã încã din vremuri ancestrale, undeva prin paleoliticul timpuriu, dar se crede si cã poporul român s-a nãscut sub semnul lupului, adicã un neam predestinat rãzboaielor, înfruntãrii invaziilor si cotropirilor repetate, dar si curajului dus pânã la sacrificiul suprem. Fãrã sã fi avut un cult de prim rang întro implicare politicã a vremii, lupul a fost un animal deosebit de respectat în spatiul carpatic, lui oferindu-i-se o mitologie bogatã, ale cãrei reminiscente au dãinuit multã vreme, asociat la un moment dat ca simbol emblematic organizãrii cetelor de rãzboinici, aceasta având drept bazã o origine totemicã a triburilor pre-getice, dovadã fiind si simbolul lupului alb care ghideazã; acesta este un simbol solar imortalizat pe stindardul dacic de mai apoi, dragonul cu cap de lup si trup de sarpe, sintetizeazã simbolismul zalmoxian, pentru cã ambele animale se referã la principiile creatoare. Animalului mitic i s-a atribuit si un fel de gândire supranaturalã, el fiind investit cu un rol sacru, evoluând cãtre adorare, totul în limitele unui cod etic mereu împrospãtat, prin transfigurarea realului în sacru, credintele specifice venind de la sine. Acest aspect îl întâlnim si la alte popoare, în special la vechii la gali sau romani, unde lupul era tratat ca un zeu, Lupercus, ocrotitor al turmelor, iar sub influenta greceascã este confundat cu zeul Pan – lupul. La multe popoare primitive întâlnim traditia metamorfozãrii omului în lup. În mitologia popularã româneascã, el înseamnã mult mai mult, astfel cã, pânã la mijlocul secolului trecut, sãrbãtoarea era pregãtitã cu mare fast, fiind data care marca strângerea lupilor în haite, urmatã de împerecherea lor. Ziua era patronatã de una dintre divinitãtile protectoare ale acestor animale. Lupul, sinonim cu sãlbãticia, este atât un simbol al luminii, soarelui si focului, pentru cã vede în întuneric, cât si al demonilor care sãlãsluiesc în ascunzisuri. Lupul, ca simbol mitologic, derivã dintr-un animal real, cultul, destul de rãspândit, fiind întâlnit în cultura traditionalã în domenii precum pãstorit, medicina popularã, meteorologie popularã, în folclorul juridic, precum si în diferite credinte, datini si superstitii, toate argumentând perpetuarea totemicã a animalului pânã destul de recent. Interesant este faptul cã gândirea magicã a poporului a eliminat mãstile de lup în cadrul ceremonialului de Anul Nou, alãturi de alte reprezentãri mito-zoomorfe (ursi, cerbi, capre, cãiuti etc.), dar aici au fost multe sãrbãtori populare dedicate temutului animal. Aceste practici magice, unele încã vii în mediul pastoral, se îmbinã perfect cu cele religioase, ciobanii obisnuind sã tinã post si sã facã rugãciuni în Ziua Lucinului, pentru ca turmele sã le fie ferite de lupi. Lucinul a preluat numele Sfântului Apostol si Evanghelist Luca, prãznuit în aceeasi zi de Biserica Ortodoxã. La fel s-a întâmplat si în cazul Filipilor de Toamnã (10-30 noiembrie), care au preluat numele Sfântului Apostol si Evanghelist Filip, prãznuit pe 14 noiembrie. În acceptia tãranului român, aceastã zi anuntã începutul rãstimpului în care lupii se înmultesc, perioadã care va dura 80 de zile, pânã la Filipii de Iarnã, în ziua numitã Dragostitele. Tema lupului apare pe pridvoarele pictate ale mânãstirilor Horezu, Voronet, Sucevita, Gura Humorului, sub forma unei guri enorme de balaur ce semnificã Gura Iadului care înghite pãcãtosii ce nu pot trece Vãmile Vãzduhului. Pendulând între benefic si malefic, lupul stã sub semnul Lunii, fiind considerat de tãrani drept patron al iernii înfrigurate. Acest animal-devorator al Soarelui si al Lunii, datoritã faptului cã vede noaptea, este adesea asociat cu simbolurile luminii iar în mediul pastoral, lupul nu este vãzut doar ca distrugãtor al turmei, ci si cã singurul animal ce poate vedea dracii, alungã bolile copiilor mici si cãlãuzeste sufletul mortului. Totodatã, lupul continuã sã fie o prezentã simbolicã de necontestat în momentele cheie din viata omului. Copiii bolnãviciosi sau slãbiti fizic primeau în aceastã zi un nume nou, cel de Lupu, pentru ca bolile sã nu-i depisteze, acestia fiind de acum în permanentã sub ocrotirea lupului. Aceastã schimbare de nume poartã denumirea de „botezul pãgân al copiilor” si se face pentru a-l întãri pe noul nãscut si a-l face puternic, precum lupul. Dealtfel, copilul care era îmbãiat în apa unde s-au scãldat lupii, era pãzit pentru totdeauna de lupi. Prezenta masivã a numelui Lupu sau a derivatelor sale, Lupascu, Lupan, Lupei, Lupusor, Pascu, Pâscan etc., în onomastica traditionalã româneascã, se explicã prin schimbarea numelui adevãrat, de botez, al copilului cu cel al animalului care e spaima duhurilor rele ale întunericului – care umblã prin lume ca nori întunecosi cu forme fantastice de stafii si zmei si câte arãtãri de spaimã. În Europa Evului Mediu se credea cã vrãjitorii se transformã în lupi pentru a merge la Sabat, iar vrãjitoarele îsi punea jartiere din blanã de lup. Credintã popularã de origine slavã, care se regãseste la multe popoare, din Europa pânã în SE Asiei, în licantropi sau vârcolaci a existat în Europa încã din antichitate, acestia fiind considerati una dintre întruchipãrile spiritelor pãdurii, simbolismul perfect al lupului, cu o bogatã mitologie si un statut ambiguu; pe de-o parte temut si detestat, prezent mereu în timpul vietii si asociat cu credinta în licantropie; pe de altã parte apreciat ca animal-cãlãuzã si ca însotitor al sufletului mortului, cãtre lumea de dincolo, într-o lume mai bunã, unde nu existã tristete ci doar înseninare. Semnificative sunt cuvintele bocetului: „Si-ti va mai iesi / Lupul înainte / Ca sã te spãimânte / Sã nu te spãimânti, / Frate, cum sã-l prinzi / Cã lupul mai stie / Seama codrilor / Si-a potecilor / Si el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai”. Sã te ducã-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / În câmp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul. Tot lupul apare, de data aceasta alãturi de vidrã, si în ipostaza de cãlãuzã a sufletului mortului spre lumea de dincolo: „Cã vidra mai stie/ Seama apelor/ Si a vadurilor./ Si ea mi te-a trece/ Ca sã nu te-nece,/ Si mi te-a purta/ La izvoare reci/ Sã te rãcoresti/ Pe mâini pânã-n coate/ De fiori de moarte./ Si-ti va mai iesi/ Lupul înainte,/ Ca sã te spãimânte./ Sã nu te spãimânti, /Frate bun sã-l prinzi,/ Cã lupul mai stie/ Seama codrilor/ Si-a potecilor./ Si el te va scoate/ La drumul de plai,/ La-un fecior de crai,/ Sã te ducã-n rai,/ C-acolo-i de trai./ În dealul cu jocul,/ C-acolo ti-e locul,/ În câmp cu bujorul,/ C-acolo ti-e dorul”. Caracterul totemic al lupului este dat si de credinta în metamorfozarea oamenilor în lupi (pricolici, tricolici, vârcolaci). Traditia popularã aminteste cum cã lupii au fost câinii lui Sânpetru pe când acesta era cioban si cã obisnuia sã plece cu ei în cãutarea cailor furati si a dracilor. Simbolismul lupului în mitologia universalã are aspect atât pozitiv, cât si negativ. Pe de o parte, este simbolul luminii, al soarelui si al focului, pentru cã vede în întuneric; pe de altã parte, are caracter demonic, satanic, infernal. Ca urmare, pe toate continentele, în toate civilizatiile si culturile, oamenii au simtit nevoia reprezentãrii temerilor lor si a rezolvãrii acestora prin ritualuri magice menite sã le aducã sãnãtatea si prosperitatea în case. Sporadic, fãrã sã fie o cutumã precum Rusaliile, Mãrtisorul, Caloianul sau Paparudele, Lucinul s-a pãstrat cu precãdere în satele românesti de munte, în jurul stânelor, acolo unde mai dau târcoale din când în când lupii. Aceastã sãrbãtoare provoca în vechime o adevãratã explozie a gândirii magice, care culmina cu adevãrate ritualuri de împiedicare a înmultirii lupilor si de îndepãrtare a lor de turmele de oi. Oamenii de la sate, dar în special pãstorii, îl prãznuiau simplu, odihnindu-se în acea zi în care sãvârseau fel de fel de practici si îndeplinind anumite datini populare si ritualuri magice pentru prevenirea pagubelor provocate de lupi. În credinta ruralã se legau simbolic ochii si gura lupului prin înclestarea dintilor pieptenilor de scãrmãnat lâna si prin chituirea gurii sobei crezându-se cã, prin analogie, se vor înclesta si dintii lupului si nu vor ataca oile. Altminteri în preajma sãrbãtorilor de iarnã, se fãcea din fãinã de grâu amestecatã cu fãinã obtinutã din oase de lup, o pâine, denumitã „Stolnic”. A treia zi de Crãciun, stãpânul casei o lega cu un lant, apoi o rupea bucãti si dãdea tuturor membrilor familiei si animalelor din gospodãrie, câte un dumicat. Credinta era cã cel care a mâncat din Stolnic, nu va mai fi atacat niciodatã de lup. De Lucin era interzis prelucrarea lânii, a pieilor de oi si a pãrului de animale, nu se umbla cu acul, foarfecele, nu se tãia nimic iar femeile nu se piaptãnã pentru cã pãrul încâlcit, lupii se încurcã si se pierd prin pãduri. Acum se reparã acoperisurile, se macinã fainã pentru iarna întreagã, se pun la conservare pãtrunjel, morcovi, telina, sfeclã, bostani. Vitele nu mai ies la pãscut iarba verde pe izlazuri, ci se trec pe nutret uscat, scroafele se duc la vier, se scot ultimii cartofi din pãmânt, se arã miristile si multe altele. În octombrie, dacã frunzele pomilor se îngãlbenesc si cad repede, anul ce urmeazã va fi roditor iar dacã plouã mult în octombrie, va fi vânt puternic în decembrie, iar dacã e multã brumã sau chiar zãpadã în aceastã lunã, în ianuarie va fi timp frumos. Nu se împrumutã nimic în acea zi, nu se pronuntã cuvântul „lup”. În mistica popularã se crede cã în aceastã perioadã lupoaicele calcã hotarul satelor, rãscolesc în gunoaie pentru a gãsi tãciuni aprinsi, pe care mâncându-i devin mai fertile. De Lucin, singurul lucru îngãduit si chiar recomandat este spãlatul rufelor cu apã clocotitã, cãci numai astfel se poate opãri gura lupului.

* Dan Horgan

Bibliografie: – Adrian Fochi – „Datini si eresuri populare de la sfârsitul secolului al XIX-lea”, Editura Minerva, Bucuresti, 1976. – Arthur Gorovei. – „Credinti si superstitii ale poporului român”, Editura „Grai si Suflet – Culturã Nationalã”, Bucuresti, 1995. – Antoaneta Olteanu – „Calendarele poporului român”, Editura Paideia, 2001. – Elena Niculita Voronca – „Datinile si credintele poporului român”, Editura Polirom Iasi 1998. – Gh. F. Ciausanu – „Superstitiile poporului român”, Editura Saeculum, Bucuresti, 2005. – Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an”, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997. – Ion Ghinoiu – „Sãrbãtori si obiceiuri românesti”, Editura Elion, Bucuresti, 2002. – Ion Ghinoiu – „Zile si mituri. Calendarul tãranului român 2000”, Editura Fundatiei PRO, Bucuresti, 1999. – Ion Talos – „Gândirea magico-religioasã la români”, Dictionar, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2001. – Irina Nicolau – „Ghidul Sãrbãtorilor Românesti”, Ed. Humanitas, 1998. – Marcel Olinescu – „Mitologie româneascã”, Editura Saeculum I. O., Bucuresti, 2001. – Mihai Coman – „Mitologie populara româneascã”, Editura Minerva, Bucuresti, 1988. – Narcisa Stiucã – „Sãrbãtoarea noastrã cea de toate zilele, vol. II”, editura Cartea de Buzunar, 2006. – Romulus Vulcãnescu – „Mitologie Românã”, Editura Academiei R.S.R. Bucuresti, 1985. – Simion FIorea Marian – „Sãrbãtorile la români”, Editura aGrai si Suflet – Culturã Nationalã”, 2001. – Tudor Pamfile – „Mitologia românã”, Editura ALL, Bucuresti, 1997. – „Vietile Sfintilor”, Editura Episcopiei Romanului si Husilor, 1998.

Articol scris de:



Posteaza un comentariu