joi, 10 august 2017

Oituz – În preajma unei noi înclestãri

joi, august 10, 2017, 3:00
Stire din categoria Actualitate Comentarii: 0 Comentarii pana acum.


Între primele douã bãtãlii de la Oituz si cea de a treia, de cea mai mare importantã, s-au scurs peste nouã luni. Între timp, situatia generalã a tãrii si situatia armatei se schimbaserã foarte mult. Trupele romane care s-au retras din teatrul de operatii din Oltenia erau epuizate din cauza rezistentei opuse, avuseserã pierderi mari si trebuiau reorganizate. Generalul Averescu, viitorul maresal, reusise sã-si pãstreze diviziile care constituiau Armata a 2-a in bunã stare, acoperind o bunã parte a frontului din regiunea Vrancei, impreunã cu indoielnicile unitãti militare rusesti in care nu puteai sã ai deplinã incredere, mai ales dupã izbucnirea primei revolutii, cea din februarie. Desi guvernul Kerenski se angajase sã continue efortul de luptã impotriva Puterilor Centrale, sã-si respecte integral obligatiile fatã de Antanta, in randurile soldatilor rusi se propaga tot mai mult defetismul, ideea de a se intoarce in tarã. Celelalte formatiuni militare romanesti din afara Armatei a 2-a suferiserã pierderi foarte mari, practic erau pe deplin dezorganizate, si au fost scoase de pe frontul de luptã si asezate in diferite localitãti din centrul si nordul Moldovei, pentru refacere. Nenorocirile din toamna anului 1916 s-au tinut lant, oamenii s-au retras de multe ori in dezordine, nu-si mai gãseau unitãtile unde erau doborati de foame, de frig, iar tifosul incepu sã facã ravagii. Si totusi, din punct de vedere moral, retragerea a fost un castig, iar starea de spirit a militarilor a fost la inãltime, asa cã reorganizarea armatei s-a desfãsurat sub bune auspicii. S-a trecut, mai intai, la selectionarea diferitelor formatii militare, pãstrandu-se cele care au dovedit calitãti superioare, si au fost incadrate in 15 divizii de infanterie si 2 de cavalerie, fiecare divizie avand efectivele improspãtate si mult mai eficiente. Diviziile au fost grupate in corpuri de armatã, I, III si V in armata I-a, iar corpurile II si IV in armata a II-a. Reorganizarea a mers si mai jos, la nivel de regimente, batalioane, companii si baterii de artilerie. Foarte important a fost ajutorul primit de la francezi. El a constat, mai intai, in armamentul modern primit. Astfel: ‘Am primit din Franta un numãr de 297 guri de foc, tunuri cu tragere repede pe camp, 92 de tunuri lungi si scurte de 120 mm, 20 de obuziere grele si 130 de mortiere de transee, de 58 mm. Tot acest material comandat de noi inainte de mobilizare era excelent, superior celorlalte tunuri in ce priveste calitãtile stilistice.’ (Chiritescu II, p. 16). Tot din Franta am primit mai multe avioane, organizandu-se mai multe escadrile. Pilotii si observatorii de pe aparatele de zbor erau atat romani, cat si francezi. Foarte importantã, insã, a fost prezenta misiunii militare franceze. Misiunea incepuse mai devreme, dar a fost completatã, mãritã mult mai mult dupã retragerea in Moldova. Ea cuprindea 277 de ofiteri, 37 de piloti si observatori, 88 de medici, plus alte grade inferioare, dar cu specializãri recunoscute, ale cãror calitãti s-au dovedit pe deplin pe parcurs. Dar mai important decat orice a fost moralul din ce in ce mai inãltãtor al militarilor romani. Un general rus recunoaste: ‘În schimb, printre regimentele romane care se pregãteau pentru atac in acelasi timp cu ale noastre, lucrurile mergeau cu totul altfel.’ (se referea la dezordinea soldatilor rusi). Un mãret elan rãzboinic insufletea armata reinviatã si consolidatã; ofiteri si soldati asteptau cu nerãbdare bãtãlia, spre a se rãzbuna de esecurile neintrerupte din 1916 si spre a elibera teritoriul cotropit. Constantin Chiritescu foloseste termenul, pentru militarul roman, de ‘soldat al revansei’. Acesta participa din toatã inima la activitãtile de refacere ale armatei, era disciplinat, asimila noile metode de luptã datoritã inteligentei sale naturale. Dorul de acasã (familiile celor mai multi fiind dincolo de linia frontului) ii insufletea in luptã, alãturi de patriotismul lor instinctiv. Din soldatul umilit, resemnat in retragere, se transformase intr-un luptãtor mult mai constient si mai convins de necesitatea luptei pentru eliberarea teritoriului ocupat de dusmani. Un element de mare importantã in aceastã perioadã a constat in reformele anuntate: ‘Cele douã mari reforme, pentru a cãror realizare venise la carma tãrii guvernul Brãtianu in 1914, trebuiau infãptuite. În primãvara anului 1917, regele a anuntat, printr-o cuvantare anuntatã ostasilor, cã pãmantul pe care s-au luptat li se va da lor si li se va asigura si o participare largã la treburile statului. Si, intr-adevãr, camerele de revizuire a Constitutiei au votat in iunie, dupã importante discutii, cele douã mari reforme: reforma agrarã si votul universal.’ (Chiritescu II, p. 28) Am incercat, in randurile de mai sus, sã schitãm situatia generalã militarã inaintea celei de-a treia bãtãlii de la Oituz, desfãsuratã intr-o lungã perioadã, intre 8 si 28 august 1917. În timp ce la sud, in zona Vrancei si a Siretului, aveau loc lupte crancene, pe Oituz pãrea cã domneste o relativã acalmie. De pe 8 august insã, si aici incepuse sã se simtã apropierea unei mari incrancenãri. De fapt, trupele austro-germane doreau ca, printr-o coborare in fortã pe Valea Trotusului, sã jonctioneze cu trupele lui Machenzen, pe care le credeau victorioase la Mãrãsesti. De aceea, conform viziunii comandamentului inamic, bãtãlia de la Oituz, ce-a de-a treia, se va desfãsura in paralel cu cea de la Mãrãsesti. Initial in zonã se aflaserã trupe rusesti. De pe 2 august, avand in vedere pericolul posibil, ele au fost inlocuite cu Divizia a 7-a romanã, apoi si cu a 6-a, ele situandu-se pe Valea Oituzului si in zona Casinului. Cele douã divizii aveau sarcina grea, dar de o inaltã responsabilitate, de a inchide Poarta Oituzului, locul unor lupte atat de crancene. Împotriva lor urmau sã actioneze trupe mult mai numeroase, comandate de generalul german Rohr. Comanda generalã in zonã o avea Averescu, cea directã generalii Vãleanu, Rujinschi si Arghirescu (originar din Barlad). Avantajul romanilor consta in terenul accidentat, dar, din pãcate, lucrãrile de fortificare, care ar fi trebuit executate de rusi, erau foarte slabe. Panã la sosirea trupelor romanesti, cele rusesti, pozitionate in fata celor germane, erau in relatii foarte ciudate cu acestea, aproape de prietenie. Propaganda germanã produsese influente nocive, ei transmiteau rusilor materiale de propagandã de sorginte bolsevicã, promovand ideea de incetare a luptelor. Aveau loc chiar chefuri impreunã, de aici marea mirare a germanilor care, odatã cu inlocuirea trupelor rusesti, au fost primiti cu gloante de cãtre romani, in zone in care se considerau ca acasã. Germanii si austriecii au inceput sã- si concentreze trupele organizate in douã corpuri de armatã intãrite de o nouã divizie, in vederea unui atac pe care il credeau zdrobitor. Ele au fost concentrate, in primul rand, in partea centralã, chiar pe Oituz. Ideea de bazã consta in ruperea frontului romanesc de pe Oituz, ocuparea Onestilor si apoi a localitãtii Targu-Ocna. De aici putea fi invadatã Valea Trotusului, iar armata romanã sã fie prinsã intr-un cleste, pe de o parte trupele generalului Rohr, pe de alta de armata lui Machenzen. Colonelul Vasile Mocanu, in lucrarea citatã, face si el o caracterizare a trupelor romane aflate la Oituz: ‘Ostasii romani, animati de profunde sentimente patriotice, au pus totul in slujba comandamentelor supreme ale momentului, neprecupetind nimic pentru perfecta lor instruire. S-au executat de cãtre infanterie numeroase exercitii si aplicatii tehnice in teren, cu simplã sau dublã partidã. Artileristii au executat trageri reale. S-a acordat o atentie aparte coeziunii si legãturilor dintre toate esaloanele si armele, cooperãrii in luptã, amenajãrii genistice, actiunilor pe timp de noapte etc. Ca urmare a acestei indrãznete investitii de muncã si competentã, in iunie 1917, armata romanã era bine dotatã si instruitã, cu un moral excelent, gata sã se avante iarãsi in epopeea luptelor pentru zdobirea cotropitorilor.’ (Mocanu, op. cit., p. 181). În lucrarea ‘Armata romanã in campaniile din anii 1916-1917’, de Colonel Ion Cupsa, intalnim cifre precise privind raportul de forte de pe Valea Oituzului in zona in care inamicul, pe directia Onesti, dorea sã inainteze: ‘La lovitura principalã, pe un front de aproximativ 7 kilometri, la zona de jonctiuni dintre Diviziile 7 si 6 romane, inamicul a grupat 34 batalioane si 137 guri de foc (dintre care 36 grele), realizand ca densitãti tactice 4,85 batalioane si 19 guri de foc pe kilometrul de front. Trupele romane opuneau initial in acest sector 10 batalioane si 36 guri de foc, revenind ca densitãti tactice 1,4 batalioane si 5 guri de foc pe kilometrul de front. Raportul de forte realizat de inamic pe directia loviturii principale era de 3,5 – 1 la infanterie si 3,8 – 1 in artilerie.’ (Ion Cupsa, op. cit., p. 260) Suntem, acum, in momentul cand, in aceste circumstante, se va declansa ce-a de-a treia bãtãlie de la Mãrãsesti.

Dan Ravaru

Articol scris de:



Posteaza un comentariu