joi, 13 iulie 2017

Omul zilelor noastre – între teluric si celest

joi, iulie 13, 2017, 3:00
Stire din categoria Actualitate Comentarii: 0 Comentarii pana acum.


„Omul nu are decât douã cãi de urmat; -calea omului: bãtãtoritã de filosofie, stiintã si tehnicã si -calea domnului: însotitã de rugãciune si practicarea virtutilor”
Petre Tutea

Din totdeauna omul a încercat sã-si plaseze realitatea existentialã între ceea ce Petre Tutea denumea; comodul fizic – care sã-i satisfacã nevoile de viatã (resurse de hranã, adãpost, îmbrãcãminte etc) si comodul mental – care sã-i asigure un ambient agreabil, plãceri estetice si satisfactii intelectuale. Acestea din urmã nu puteau fi împlinite decât prin culturã si spiritualitate. De aceea practicarea spiritualitãtii a avut o continuitate în viata comunitãtilor umane, iar pe perceptia si traditia spiritualã s-a clãdit edificiul cultural si lingvistic al oricãrui popor. Cãutarea sprijinului divinitãtii, indiferent sub ce formã, a fost o necesitate permanentã, la începuturi din necunoastere, iar apoi din cunoastere si convingere, în cãutarea mântuirii si învierii pentru viata vesnicã râvnitã de fiecare crestin. Evolutia cunoasterii nu a influientat prea mult spiritualitatea, ceea ce l-a fãcut pe Francis Bacon sã spunã cã; „putinã stiintã îl îndepãrteazã pe om de Dumnezeu. Multã stiintã îl întoarce la El”. Si asa si este, pentru cã pe mãsurã ce omul a avansat în domeniul cunoasterii, nevoia de Dumnezeu a devenit mai prezentã si mai necesarã în viata personalã si socialã, mai ales pentru faptul cã moralitatea si virtutea promovate de credintã, rãmân singura chezãsie a unei convietuiri în armonie pentru lumea actualã. Acest drum anevoios si îndelungat al cunoasterii nu putea fi parcurs fãrã cunoasterea de sine (care presupune o introspectie a sinelui) si fãrã raportarea la divinitate. Or, raportarea la Dumnezeu nu se poate realiza decât prin douã modalitãti; printr-o conduitã moralã adecvatã si prin practicarea virtutilor crestine în raport cu tine, cu semenii tãi, cu comunitatea în care trãiesti, în sfârsit, în raport cu valorile umanitãtii. Iatã zona în care poeta Viorica Ispir îsi dezvoltã discursul poetic în cartea sa „Omul si cerul” (apãrutã la Editura Spiru Haret în 2017), într-o abordare din perspectiva omului în constiinta cãruia viata penduleazã între teluric si celest, între aici si dincolo, între prezent si viitor plecând de la trecut, în sfârsit din perspectiva trãirilor personale în raport cu divinitatea si valorile perene ale neamului. Nici nu trebuie sã cunosti fizic autoarea ca sã- ti dai seama (dupã discursul sãu poetic) cã este o persoanã ajunsã la vârsta întelepciunii, cu o experientã de viatã în limitele unei moralitãti exemplare, cu o capacitate specialã de introspectie si perceptie a realitãtilor în continuã schimbare, îndeosebi în plan personal, familial si social. Viorica Ispir alege poezia ca modalitate de expresie a meditatiilor si sensibilitãtii sale într-un moment de cumpãnã pentru acest gen literar. Mai ales cã nu putini sunt astãzi acei care se îndoiesc de rostul si valoarea poeziei în viata cotidianã, mai întâi pentru cã interesul pentru poezie a scãzut în era informatiei si apoi, pentru faptul cã nici poezia modernã nu mai are valoarea esteticã de altã datã. Clasicii si romanticii considerau cã poezia trebuie sã se supunã unor canoane legate de ritm, rimã, simetrie, muzicalitate, sã aibã cursivitate în expunere, sã continã un mesaj si, cel mai important, sã producã o emotie asupra cititorului. Aceste aspecte reuseau sã confere poeziei o valoare esteticã, mai ales prin trãirea emotional- afectivã, care devine cu atât mai expresivã, cu cât se exprimã în limitele decentei, moralei si a frumosului liric. Desigur, figura de stil si îndeosebi metafora, este la ea acasã în aceastã viziune, iar arta de a o folosi tine de inspiratia creatorului de a da expresivitate asocierilor de cuvinte. Nu-mi propun o analizã literarã, stilisticã sau de continut, pentru cã nu am îndrituirea necesarã, asa cã voi încerca sã abordez viziunea poeticã a doamnei Viorica Ispir dintrun alt unghi de vedere si anume din perspectivã mistico-religioasã, dacã nu chiar esotericã. în urmã cu câtiva ani fãceam parte dintr-o echipã ce lansau la Vaslui, Bârlad si Husi, douã cãrti ale poetului Eugen Enciu apãrute sub coordonarea profesoarei Lolica Antipa. Ambele cãrti, cu un vãdit caracter mistic, esoteric si religios, defineau într-o manierã liricã ascensiunea omului cãtre sferele înalte ale divinitãtii, sub titlul „Vis împlinit – Ascensiunea” si „Dumnezeirea ce suntem”. Subiect destul de arid si dificil de abordat care necesitã o anumitã pregãtire si, de ce nu, un anumit ritual pentru a te transpune într-o stare spiritualã pe care oricum ti-o induce cartea. încercând sã pãtrund esenta cãrtii doamnei Viorica Ispir am avut aceiasi senzatie, pentru cã mesajul poetic al cãrtii plaseazã cititorul într-o zonã a evlaviei, a moralitãtii exemplare, care orienteazã omul cãtre religios, cãtre înalt, cãtre Dumnezeire „Cu recolta-ti de adevãruri,/ Te înalti încet, la ceruri, / Spre o nouã devenire…/ Jos rãmâi o amintire” (Viata, pg 52). în versuri relativ simple, respectând, în marea majoritate a poeziilor, canonul clasic al versului simetric, muzical, cu cadentã ritmicã si liricã, autoarea reuseste sã-si rãspundã unor întrebãri existentiale a cãror simplitate frizeazã uneori candoarea si chiar inocenta, fãrã a fi lipsitã de profunzimea abordãrii filosofice. „O razã de luminã / Din mintea omeneascã / Vor lumina si-n ceruri / Adâncuri sã-i cunoascã” (Omul si cerul, pg. 33). Interesant este faptul cã autoarea ajunge aici parcurgând un drum destul de lung, începând cu primul sãu volum de poezii întitulat „Cunoaste-te pe tine însuti” apãrut în 2004 la Editura PIM, Iasi. în cele 75 de poezii pe care le contine acest prim volum apar aceleasi întrebãri existentiale, a cãror rãspuns este si aici aproape invariabil: o anumitã moralitate în viata personalã si socialã si o cale de ascensiune cãtre divinitate prin virtute „Stiindu-l mic, neajutorat / Si legi divine, Tu i-ai dat / S-aleagã el, rãul de bine, / Sã facã, doar, ce se cuvine” (Omul, pg. 20). în cartea „Omul si Cerul” omul este ridicat din conditia sa teluricã, pur umanã, la conditia cunoasterii adevãrate, la care nu poate ajunge decât trãind tainele credintei. Asa încât în cele 70 de poezii care formeazã acest ultim volum am gãsit o continuitate a aceleiasi ascensiuni cãtre divin „Omul mereu curios / înclinat spre cercetare / va gãsi si alte sensuri / Pentru viata viitoare (întrebãri, întrebãri, pg.18), pentru cã asa cum spune în poezia „Omul” din primul volum „O creatorule divin / Ti cerul si pãmântu-i plin / De-a Ta creatie divinã / Si infinitã si sublimã! (pg. 20) Ambele cãrti, în ansamblul lor, sunt în fapt un mod de promovare a virtutilor, virtuti de care omenirea a fost preocupatã din totdeauna. începând cu Socrate care spunea „nu viata conteazã, ci calitatea ei” si continuând cu stoicii antichitãtii, care vedeau desãvârsirea în practicarea virtutii, direct, sau indirect prin ostracizarea viciului. Mai târziu, Sfântul Nectarie din Eghina (mitropolit de Pentapole) spunea cu convingere; „cunoasterea de sine este îndatorirea primordialã a omului, el este dator înainte de toate sã se cunoascã pe sine. Lipsit de aceastã cunoastere gândurile lui se aflã în rãtãcire, fiind prizonierul feluritelor patimi, stãpânit de aprige pofte, preocupat de multe si zadarnice lucruri, cu o viatã nelinistitã, dezordonatã si plinã de griji, gresind în toate si poticnindu-se pe calea vietii” Iatã cã opus viciului este virtutea, a cãrei aplicare firii umane poate spori puterea moralã a sufletului si calitatea vietii. Prin antiteza viciului el este convins cã poate atrage inima cititorilor cãtre virtute. Pretinde, prin urmare, cã omul poate si trebuie sã se cunoascã singur, desi Petre Tutea afirmã rãspicat „nu te poti cunoaste singur” pentru cã „cunoasterea umanã este numai prin revelatie, omul fiind doar imitator” asa cum si anticii spuneau cã; doar zeul este creator, omul nu-i decât imitator „ Iluzia-i desartã…/ Aprinde însã dorul / De-ajunge pân’la stele / Cu gândul-cãlãtorul (Omul si cerul, pg. 33). Ba mai mult, la vârsta de 80 de ani Petre Tutea spunea despre sine „abia acum sunt om, pânã acum am pendulat între supraom si neom” referindu-se la infatuarea omului modern care se crede atotputernic. Nu stiu dacã poeta noastrã a avut asemenea incertitudini. Cert este faptul cã scrie atunci când talentul, experienta de viatã si întelepciunea vârstei, îi permite crearea acelei stãri de gratie în sufletul cititorului, în care tranzitivitatea (transmiterea ideilor si conceptelor), ca si reflexivitatea (impactul sufletesc) se regãsesc deopotrivã, asa cum poetul Ioan Baban (prefatatorul cãrtii) remarca atunci când se referea la forta de comunicare a textului poetic (Un punct de vedere, pg. 2). Un hâtru spunea cã „vârstnicii dau sfaturi bune pentru cã nu mai pot da exemple proaste” ceea ce nu este departe de adevãrul pe care si poeta îl remarcã; „Când te simti în neputintã / Si gândesti cu-ntelepciune / Fã-ti un reazãm din credintã / Spune-n gând o rugãciune (Calea vietii, pg. 38). Iatã de ce inegalabilul Petre Tutea spunea cu îndreptãtire „omul în viatã are douã cãi; calea omului – bãtãtoritã de filosofie, stiintã si tehnicã, si calea Domnului – însotitã de rugãciune si practicarea virtutilor”, la care se pare cã invariabil ajunge fiecare dintre noi. Or, pentru omul obisnuit „calea omului” pare mai aproape de firea lui, constatare la care poeta ajunge atunci când spune „Putini îsi cautã rãspunsul / în meditatii, cercetare / Cãci e mai mare Necuprinsul / Decât o viatã oarecare (Dor nestins, pg.24 – din Cunoaste-te pe tine însuti). Certitudinea asupra a ceea ce înseamnã puterea de a te „cunoaste pe tine însuti” survine si din convingerea cã omul a fost creat dupã chipul si asemãnarea Creatorului, ceea ce îî face pe Mikhael Aivanhow sã afirme; „a te cunoaste nu înseamnã ati cunoaste caracterul cu calitãtile si defectele sale, sau a cunoaste limitele conditiei umane. Dacã nu ar fi decât aceasta chiar si copiii ar fi capabili de a se cunoaste. Ce este acest însuti? Bratele, picioarele, creierul? Nu, sentimentele? Gândurile? Nu, acest însuti e o parte din Dumnezeu, o scânteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte îndepãrtat, foarte sus”. „Cunoaste-te pe tine însuti / în suflet sincer sã privesti / Nu-nchide ochii când si-acolo / Pete si umbre întâlnesti” (Cunoaste-te pe tine însuti, pg. 5, din volumul omonim). Ti dacã totusi ajungi sã te cunosti, aceastã autocunoastere nu poate stârni un sentiment de teamã? asa cum spunea James Boswel „cunoaste-te pe tine însuti, dar în acelasi timp teme-te pentru tine însuti” pe care si Viorica Ispir îl surprinde în versurile sale „E în jur parfum, culoare si iubire / Fericitã, floarea doar viseazã / Când o mânã rece o reteazã / Conducând-o, brusc, spre risipire (Destin, pg. 74). Mai pragmatic, Lucian Blaga constatã cã timpul nu asteaptã sã te cunosti atunci când vrei sã faci ceva; „Cunoaste-te pe tine însuti? – se întreabã filisoful – Foarte bine, dar pentru a începe ceva în viatã nu trebuie sã astepti pânã te vei cunoaste pe tine însuti. în caz contrar acest deziderat ar deveni pentru oricine un epitaf” atitudine cu care poeta este de acord când spune „Orice om sosit pe lume / îsi trãieste timpul sãu / Care, raportat la vremuri / E mai bun sau e mai rãu (Timpul, pg. 142), pentru cã „Doar un lucru este sigur / Orice „azi” devine „ieri” / Si când viata îti surâde / înc-un „mâine” tu mai ceri (idem). Si Nietzsche este de acord cu aceastã realitate când spune „Firile active obisnuite cu succesul nu se comportã conform dictonului, cunoaste-te pe tine însuti, ci ca si cum înaintea lor ar plana porunca; doreste-ti o personalitate si vei deveni acea personalitate”. în perfectã concordantã cu afirmatiile de mai sus George Bernard Schaw conchide si el cã „în viatã nu trebuie sã te gãsesti pe tine însuti, ci sã te creezi pe tine însuti” ceea ce regãsim si în versurile poetei „Cristalul strãluceste pe cât e slefuit / întelepciunea vietii e, dac-am reusit / Sã ne-acceptãm viata si jocul dur al ei / Sã ducem, demn, în suflet si lacrimi si idei” (Reflexii despre viatã (Omul si cerul, pg.43). Încercând totusi o abordare tematicã a volumului „Omul si cerul”, dincolo de meditatia filosoficã, vom descoperi cel putin opt teme principale pe care poeta le abordeazã în stihuri potrivite, fiecare din acestea cuprinzând un numãr aproximativ egal de poezii. între cele mai semnificative teme subliniem: – tema introspectiei conform dictonului care dã titlul primei cãrti, începând cu poezia „Eu sunt” si se încheie cu „Autoportret”, câmpul tactic al abordãrilor cu aceastã temã fiind familia surprinsã în toate ipostazele sale; – tema originii si trecutului istoric al omenirii si românilor, în sapte poezii începând cu „Geneza” si încheind cu „Rugãciune de pãrinti”; – tema existentialã îsi gãseste rezolvarea într-o retoricã filosoficã pe parcursul a nouã poezii, începând cu „întrebãri, întrebãri”; – realitatea cotidianã, perceputã printr-un simt al perceptiei extrem de dezoltat, se regãseste în zece poezii între care „Judecata valorilor” si „Magia cuvintelor” sunt cele mai reprezentative; – tema centralã în discursul poetic al autoarei este însã moralitatea, ca realitate si îndemn, a cãrei principal izvor este credinta în Dumnezeu mãrturisitã pe parcursul a 11 poezii, de la „Omul si cerul” pânã la „Calea vietii”; – tema respectului si recunostintei fatã de pãrinti si strãmosi, fatã de valorile si simbolurile neamului, fatã de limba si cultura noastrã, în sfârsit, fatã de darurile cu care omul a fost înzestrat de Creator sunt adevãrate trãiri care se regãsesc în sapte poezii, începând cu „Odã Cuminteniei pãmântului” si terminând cu „Recunostintã”; Ultimele douã teme, a saptea si a opta, ar putea fi întitulate Evocãri si Naturã (ambele cu câte nouã poezii), au o puternicã încãrcãturã nostalgicã si elegiacã, în care chemarea originilor („Genezã”, pg 20), evocarea simbolurilor („Colinde la Ticãu”, pg. 139), sau clipele de reverie pe care ti le oferã minunatele imagini ale naturii atotintegratoare („Peisaj”, „Bradul”, „Trei plopi”, „Salcia”) sunt relevante prin continut, prin muzicalitate, dar mai ales prin emotia artisticã pe care o induce celui ce o citeste. În general Viorica Ispir asterne pe hârtie o poezie linistitã, pasnicã, dintr-o zonã în care viata îsi are cursivitatea ei fireascã, animatã deopotrivã, de evenimentele cotidiene firesti într-o familie traditionalã si de întrebãri existentiale care, prin versuri mestesugite, capãtã rãspunsuri adecvate într-o pendulare originalã între rational si metafizic, între viata de aici si de dincolo, între mistic si religios, între azi, ieri si mâine. Toatã poezia este pãtrunsã însã de filonul moralitãtii, a virtutilor umane si mai ales crestine, pe care autoarea ni le oferã, printre altele, ca o trãire si experientã personalã, ceea ce desigur sporeste valoarea cãrtii. Privite astfel lucrurile rugãciunea poetei adresatã Divinitãtii capãtã valoare, nu numai în plan personal, ci si în plan general, uman, pentru cã nãzuieste spre bine si desãvârsire; „Doamne dã-mi mai multã minte / Sã discern pe cele douã / Spre a merge înainte / Tot gãsindu-mi cale nouã…”, „Dã-mi lumina diminetii / Si o razã de la soare / Sã gust bucuria vietii / Si sã vindec tot ce doare. (Calea vietii, pg. 138). Asa încât as încheia periplul meu prin poetica doamnei Viorica Ispir cu cuvintele aceluiasi Nectarie din Eghina: „Cu ce cuvinte te voi putea lãuda virtute, cu ce cuvinte îti voi cânta frumusetea, cu ce flori îti voi împodobi harurile, sau cu ce cununi îti voi putea încununa puterea, cu ce panã îti voi putea descrie chipul? întru tine se aflã splendoarea si fericirea sufletului, întru tine se aflã sãnãtatea trupului, întru tine se aflã curãtia duhului, întru tine se aflã tot ceea ce este bun si desãvârsit în viata noastrã. (Sf. Nectarie din Eghina – Cunoaste-te pr tine însuti, sau despre virtute, Editura Sophia, 2012).

Valeriu Lupu – doctor în stiinte medicale

Articol scris de:



Posteaza un comentariu