Eseul unui alegãtor fãrã candidat

0
600

1) Douã partide mari (si mai multe mici), douã (sau mai multe) viziuni, mult mai multe metode de actiune – chit cã rezultatele sunt mereu aceleasi.
2) Candidatii, imposibil de cuprins cu auzul, vãzul sau extrasenzorial.
3) Electoratul, din care si eu fac parte, scarbit si tributar pãcatului generalizãrii: ia mai dã-i in gatuù mã-sii pe toti, cã nu fac nimic! Si dã-i, si luptã despre hotie, coruptie, salarii mari – nu conteazã ordinea. Apoi, dupã ce-i trece oful, despre femei, sprituri si fotbal – in exact ordinea aceasta. În fiecare zi, panã in duminica alegerilor, “cetãteanul’ de langã mine se jurã cã nu va merge la vot. În ziua respectivã, ceva se intamplã (are loc un declic; nu, nu in creier* – tocmai a demonstrat cã nu are asa ceva) iar “cetãteanul’ redevine cetãtean. Voteazã. Si eu votez.
Dar, panã la vot, cateva cuvinte despre felul in care unii – “ãia’, “altii’, “ceilalti’ – isi capãtã statutul de candidat. În teorie, in ambele partide – vezi 1) -, vrutul e gratis. Oricine se poate inscrie in cursa internã – externalizatã dupã o atentã cosmetizare – de desemnare a candidatilor, insã trebuie sã respecte cateva conditii. La primul partid, acestea incep cu “a’ mic si se terminã intr-o zonã neprecizatã a alfabetului, alcãtuind un pretentios/tendentios “cod de eticã si conduitã’. Nu conteazã cã multi sunt hoti, putori sau sinecuristi; dacã se regãsesc pe listã, toti corespund codului. La celãlalt partid, treaba e nitel mai complicatã, in sensul cã literele folosite, oricum le-ai suci, compun un decalog al integritãtii. Treabã care, dacã mã intrebati pe mine, e total imoralã. Parcã integri erau si cei dinaintea lor… Si, cã veni vorba, tot hoti, putori si sinecuristi avem si aici. Cu respect. În concluzie, nu conteazã nici partidul, nici codul, nici decalogul, nici efectul echinoctiului de toamnã asupra cãderii castanelor. Candidatii sunt buni sau rãi in functie de umorile din * electoratului. Iar cum electoratul nu (prea) are *…
Revenind la maniera de selectare a candidatilor, si primul partid, si al doilea – ca de altfel si restul partidutelor, partiduletelor si ONG-urilor cu aspiratii in zona politicã – cer bani de la candidati. Acest ultim amãnunt nu se discutã public decat la alùde… na, am uitat cum le zice! Decartezi foù cinspe mii de coco, cum se spune la noi in UE, si tot nu ai garantia cã te alegi, din motive ce tin de 3). Evident, cei care vor fi alesi, din motive care tin de acelasi 3), vor demonstra cã *-ul de mai sus a fost pus cu intentie. Fapt care, suplimentar, demonstreazã cã politica e mai complicatã decat anatomia intimã a femeii.
Eu, un primitiv, sunt un alegãtor fidel. De fapt, e invers: alegãtor fidel fiind, sunt un primitiv. Cu sau fãrã *, am votat de fiecare datã pavlovian. Cu… ai nostri, ati ghicit, si am votat de fiecare datã gresit. Pentru a supravietui acestor alegeri ratate, am fãcut compromisuri altminteri improbabile. M-am mintit si iam mintit pe altii, cu argumente furate din talk-showuri, cã “asa e mai bine’ (un fel de rãsturnare a teoriei rãului cel mai mic – ce tampenie!), cã “era singura alegere pe care o puteam face’ (a cam trecut vremea aia, dar…) , cã “dacã nu votez eu, o fac altii pentru mine’ (asta incã nu a trecut, zic unii) etc. Toate, clisee ale unei gandiri (?!) mici – in fapt, dovezi ale lipsei de *. Dorintei mele de a activa cu adevãrat ii lipseste motorul. Dacã l-as avea, as candida.
Dar nu candidez. Am fost si rãman un alegãtor fãrã candidat. Sunt un frustrat atins de Sindromul Stockholm. Paradoxal, incep sã urãsc toatã clasa politicã, desi, in sinea mea, stiu cã sunt mai vinovat decat toti politicienii la un loc. Eu i-am votat, eu i-am fãcut ce sunt. Am fãcut compromis dupã compromis, concesie dupã concesie (mai degrabã lor decat mie). Am tãcut cand trebuia sã tip, am aplaudat cand trebuia sã tac. Îmi merit soarta. Dar, dupã douã decenii de votãri (am debutat in ‘96), sentimentul de vinovãtie s-a diluat iar “ai lor’, ceilalti, dusmanii (dracuù s-o ia de alteritate!) au devenit – nu stiu exact cand si cum – “ai mei’. Si, pentru cã sunt altruist, vã dau si vouã din neghiobia mea.
Iatã de ce “ai nostri’ castigã mereu alegerile: pentru cã de fapt ei suntem noi, intruchiparea tuturor alegerilor gresite pe care le facem. Dar niciodatã nu voi recunoaste cã am gresit individual. Ca si vouã, imi e mai usor sã contemplu dezastrul colectiv. Sã dau vina pe “ãia’ si sã îi votez în continuare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.