Si totusi se mai scriu versuri…

Peisajul poeziei contemporane se prezintã ca o blanã de leopard pe care predominã petele negre. Nevoia de experimente de dupã 1989 a cãpãtat în acest domeniu proportii cu totul alarmante. De fapt, au fost preluate o serie de atitudini poetice asa-zis radicale din perioada interbelicã, uitându-se faptul ca ele s-au dovedit sterile, iar poetii care le-au practicat se bucurã de deplinã uitare. Lectiile trecutului nu au fost învãtate, asa cã am fost potopiti de postmodernisti, postpostmodernisti, post… Fiecare încearcã sã fie original, dar sunt sclavii comuni ai unor stereotipii dintre care cea mai evidentã este dorinta de a cultiva pornografia. De aceea creatiile unor Gãlãteanu, Ianus, Musina ne amintesc deseori de versurile care împodobeau peretii WC-urilor din gãrile cu firme albastre, cum le spunea Minulescu. Dar blana de leopard a pãstrat si putine, din pãcate foarte putine spatii albe. Se mai scrie totusi poezie adevaratã, pe care o poti citi fãrã sã te gândesti cã trebuie ascunsã cartea de ochii curiosi ai copiilor, ci, din contra, trebuie sã le-o oferi si lor. Doina Bucos, o tânãrã poetã, pe care întâmplãtor am întâlnit-o în cadrul unui concurs cultural-artistic, a fost pentru mine o adevaratã revelatie în acest sens. Volumul sãu de debut este intitulat “Floare de colt” si, dupã mãrturisirea autoarei, este o metaforã privind istoria, starea actualã a neamului nostru românesc si prefigureazã, totodatã, destinul sãu. Floarea de colt ivitã din câteva grame de pãmânt adãpostite într-un mic spatiu arid al unei stânci ne oferã o frumusete aparte si, ceea ce este mai important, rezistã celor mai vitrege conditii pentru trãirea unei flori atât de gingase. La fel, poporul român s-a nãscut în conditiile aparte ale unei izolãri de masa latinitãtii si, asa cum floarea de colt a înfruntat gerurile si furtunile, românii au înfruntat cotropirile si stãpânirile strãine care nu s-au sfârsit nici astãzi; si-au schimbat numai aspectul exterior. Sã-i dãm cuvântul autoarei: “Atât mã doare plânsul salcâmilor în mai, / Când îsi scuturã alba floare / Ca o zãpadã cãzutã peste tineretea mea, / ca tristetea spiritului românesc / Adunatã în balada lui Ciprian Porumbescu, / Ca sã aibã ie peste rãnile pãmântului. / Durerea dãunatã de veacuri / S-a contopit cu frumusetea din flori”. Apare totusi o vagã notã de optimism, sperant a cã undeva pe cer sublimul suflet românesc îsi va înscrie cu litere de aur curgerea sa statornicã. O tematicã dominantã în versurile Doinei Bucos o reprezintã nostalgia locurilor de origine înscrise parcã într-o vârstã de aur a începuturilor, sugerându- ne paradisiacul “Illo Tempore” pe care Mircea Eliade îl descoperã în mitologiile tuturor popoarelor. Este evocat în primul rând satul natal: “Mã- întorc în satul meu natal / Când primã vara-ncet s-asterne, / Mi-e dorul aripã si val, / Când mãrul albã floare cerne”. Mai concret, poeta precizeazã oarecum: “Din a Iasului valoare / Mã smulge iarã un dor greu”, iar dorinta arzãtoare a poetei si starea sa sufleteascã sunt redate în catrenul final: “Mi-e inima izvor de dor / Ce poartã-n valul sãu oftatul, / Când peste ani va fi sã mor / Sã nu-mi luati din suflet satul (din poezia “Rãdãcinile mã cheamã”). De altfel, multe alte creatii au aceeasi tematicã, având titluri semnificative: “Cerul copilãriei”, “Vântul copilariei”, “În vechea bãtãturã”, “Satul meu”, “Mi-e dor de viata de la tarã”, “Casa parinteascã” etc. Din frumusetea versurilor întrunite sub titlurile de mai sus mai citãm un singur catren, care dã titlul unui alt poem: “Vreau sã mã pierd în lanul copt de grâu / O mare auritã în care ard maci rosii, / S-alerg precum un cal scãpat din frâu / În zori când se aud în sat cocosii”. Doina Bucos evitã însã poezia monocordã; trâirile sale sunt complexe si versurile transpun multitudinea afectelor sale. Ca orice poet, trãieste profunzimea tristetii si, dupã cum mãrturiseste ea însãsi, îsi simte sufletul ca o mare de durere pe care bate vântul suferintei si care cere un tribut în lacrimi pe un pãmânt considerat strãin. Si, în piept i se zbat neîmpliniri flãmânde, inima fiindu-i o vioarã lipsitã însã de arcus. (”Vreau sã plâng”). În mod firesc, cãldura dragostei se revarsã si în versurile Doinei Bucos, dar într-un mod aparte; tristetea sa, desprinsã din tristetea universalã este prezentã si aici. În micul poem “Dragostea unei femei”, întâlnim o succesiune de definitii originale ale iubirii: gladiolã-n pustiu, lacrimã de stea, fericire fecundã, plânset de floare, zãpadã arzând. Într-o altã poezie, poeta contureazã o micã “Ars Poetica” a poeziei de dragoste: “Vreau sã-mi scriu dragostea / Pe voalul diafan al verii, / Ca o respiratie a trandafirilor înrourati, / Ca o lacrimã prelinsã din geana unei dimineti din mai / Ca o primavarã târzie a sufletului meu / Si apoi sã îl asez pe pernita inimii, / Sã-mi fie unica comoarã a unei vieti arse în zadar”. Note de optimim apar atunci când poeta îsi exprimã credinta în forta poeziei. Ea o considerã un vârtej de foc, aruncându-si jarul prin forta cuvântului, fiind o comoarã pe care o va pãstra (”Pe-a inimii icoanã, pe-al lacrimii mormânt”. Creatia Doinei Bucos impresioneazã deci prin prospetime, sinceritate deplinã, frumusetea metaforelor. Peste tot, un suflu romantic în toate ipostazele sale, de la “Weltschmerz”- ul începuturilor (dezgustul de lume) pânã la deschiderea explozivã a sentimentelor pentru ceea ce este statornic în sufletul românesc. A scrie astfel în lumea contemporanã folosind adesea si versul clasic este totodatã un act de curaj. Din surse obscure apar comandamente care ne spun cã nu trebuie sã mai iubim, cã trebuie sã ne dispretuim mamele si patria, cã trebuie sã ne atasãm numai de ceea ce este urât si scabros chiar. Doina Bucos ignorã toate acestea si are curajul sã se ataseze poeziei adevãrate. Chiar dacã unele stângãcii sau influente se cer depãsite, o putem considera cu toatã sinceritatea o poetã autenticã.

Dan Ravaru