Deznationalizarea românilor si dragostea catre sârbi

Savantul Nicolae Dragomir, într-o exceptionalã lucrare de analizã a urmelor românesti în toponimie si onomasticã, pe un vast teritoriu între Peloponez si sudul Poloniei, ne relateazã o extraordinarã întâmplare consemnatã într-o cronicã germanã din secolul al XVI-lea. La asediul cetãtii Gorlitz din Silezia (provincie când germanã, când polonezã), este luat prizonier un cãpitan vlah. Este întrebat în ce limbã preferã sã fie interogat, iar el dã un rãspuns cu totul uimitor: vorbesc în germanã, polonã, cehã, maghiarã, numai limba mea nu mi-o mai cunosc. Iatã o adevaratã dramã a românilor îndepãrtat i de trunchiul de bazã al poporului lor si supusi astfel deznationalizãrii. Denumirea de vlah folositã în Evul mediu pentru români are o interesantã origine din punct de vedere etimologic. Vechii germani au întâlnit pe actualul teritoriu al Cehiei un trib celtic romanizat, volscii, si plecând de la rãdãcina cuvântului, au numit întrun mod apropiat populatiile romanice pe care le-au întâlnit oriunde în Europa. De aici velsii, adicã locuitorii din Walles (vestul Angliei), valonii, respectiv vorbitorii de francezã din sudul Belgiei, si valahii sau vlahii, români rãspânditi pretutindeni. Cãpitanul amintit mai sus fãcea parte foarte probabil din rândul populatiei vlahe din provincia cehã Moravia. O parte din aceastã provincie se numes- te si acum Valaska Moraska si este locuitã de vlahi, români care si-au pierdut limba si religia de sute de ani, pastrându-si doar numele si unele traditii folclorice. Tot vlahi sunt botezati de sârbi si sutele de mii de români de pe valea Timocului (râu care formeazã granita dintre Serbia si Bulgaria), si lor li se pregãteste aceeasi soarta ca si vlahilor din Cehia, adicã deznationalizarea. Pe teritoriul actual al Serbiei trãiesc douã grupãri românesti: mai întâi românii din Banatul asa-zis sârbesc, numit si Voievodina. Conform tratatului de intrare în rãzboi a României, în 1916, tara noastrã ar fi trebuit sã includeã întregul Banat, respectiv teritoriul dintre Tisa, Dunãre si Carpati. La 1 decembrie 1918, în declaratia de Unire de la Alba Iulia, este în mod special subliniatã aderenta la statul român a locuitorilor din întregul Banat. Profitând de anumite circumstante istorice, sârbii au ocupat jumãtate din aceastã provincie, populatã în primul rând de români si germani, alipind-o statului lor. Totusi, tinând cont de drepturile pe care românii le cãpãtaserã în Austro-Ungaria, au trebuit sã-i recunoascã în calitate de natiune si sã le respecte statutul pânã astãzi. Cu totul alta este situatia românilor din Timoc. Teritoriul lor, fost sub stãpânire otomanã, a intrat în componenta Serbiei în 1830 si de atunci ei au fost supusi celei mai sãlbatice deznationalizãri. Desi încã din secolul al XIV-lea Mircea cel Bãtrân a ridicat lãcasuri de cult în aceastã zona, la Negotin, de exemplu, nici nationalitatea româneascã, nici credinta ortodoxã nu le-a fost recunoscutã vreodatã românilor. Din nefericire, situatia se prelungeste si în zilele noastre. În conditii deosebit de vitrege, s-a reusit construirea unei singure biserici în care se slujeste în limba româna si au fost constituite câteva ansambluri folclorice. M-am întâlnit la Sibiu cu membrii unui astfel de ansamblu, care au cântat si dansat româneste si care ne-au spus cã sârbii nu le dau voie sã vorbeascã românes- te nici cu animalele. Lipsa oricãrei forme de învãtãmânt în limba româna a dus la bilingvism si la ciudãtenia ca scolarii, vorbind româneste, sã se declarw sârbi. În urmã cu o lunã, românii din Timoc au încercat sã se afirme în cadrul alegerilor locale iar sârbii au reactionat arestând într-o singurã zi 300 de persoane. Guvernul României dã dovadã de o pasivitate cu totul condamnabilã în problema Timocului. Nu intervine deloc, nu îndrãzneste sã ridice glasul; parcã Serbia, redusã acum la hotarele firesti, ar avea forta Statelor Unite sau a Chinei, de exemplu. Dar, desi sârbii ne-au fãcut atâtea necazuri în Istorie si îsi bat joc de românii din Timoc, noi îi sustinem orbeste, stricându-ne relatiile internationale în problema Kosovo. Sã reamintim câteva elemente de ordin istoric. Teritoriul Kosovo este locuit în proportie de 90% de albanezi iar acestia sunt, alãturi de greci, cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Balcanice, ca urmasi directi ai poporului antic al ilirilor. Strãmosii sârbilor au apãrut în zonã dupã o mie de ani de la atestarea prezentei ilirilor, prin secolul al VI-lea. Unul dintre neadevãrurile rãspândite de sârbi este cã în Kosovo ar fi patria lor de origine, ceea ce este fals. Pentru prima oarã, sârbii se organizeazã statal în regiunea Rasca, de aceea în documentele istorice din Evul mediu ei sunt numiti rascieni iar în maghiarã li se spune Racz. În mod absurd, s-au facut legãturi între Kosovo, Transilvania si revizionismul maghiar, legãturi care au aceeasi valabilitate ca în zicala româneasca cu Prefectura. De fapt, noi suntem 90% în Transilvania asa cum sunt albanezii în Kosovo, iar revizionis tii unguri cautã argumente de ordin istoric asa cum cautã si sârbii în Kosovo. Deci, în modul cel mai firesc, ar trebui sã sustinem situatia actualã a majoritãtii albaneze, asa cum sustinem existenta majoritãtii românesti în Transilvania. Apoi, albanezii, prin legãturile care le-au avut stramosii lor iliri cu tracii, sunt rudele noastre cele mai apropiate, nu slavii care ne-au adus numai necazuri. Si iatã cu cine ne-am asociat în sprijinirea Serbiei: cu Rusia, o adevaratã închisoare a popoarelor, care si acum îi mãcelãreste pe ceceni si alti locuitori din Caucaz; cu Spania, care refuzã sã acorde independenta bascilor, care se trag din cei mai vechi locuitori ai Europei, existând aici cu mii de ani înaintea venirii strãmosilor spaniolilor; cu Grecia, care nu recunoaste nicio minoritate pe teritoriul sãu si care a exercitat actiuni de cruntã dezna- tionalizare asupra aromânilor. Dacã politicienii nostri ar învãta mai multã carte, ar renunta la slujirea intereselor sârbilor, cei mai sãlbatici promotori ai deznationalizãrii românilor din Timoc. Poate se trezesc macar în al doisprezecelea ceas. Altfel, toti românii de acolo îsi vor uita neamul si limba.

Dan Ravaru