Asteptându-l pe Malaxa…

Fondator, între altele, al teatrului absurdului, alãturi de Eugen Ionescu, Samuel Beckett a strãlucit pentru prima oarã în literaturã cu piesa, devenitã celebrã, „Asteptându-l pe Godot“ (En attendant Godot). Douã personaje extrem de bizare, Vladimir si Estragon, pe o scenã goalã, unde existã doar un copac solitar, se aflã tot timpul într-o coplesitoare asteptare. Obiectul acesteia este un oarecare Godot. Dar ei nu au o dovadã concretã cã au stabilit o întâlnire, nici mãcar nu stiu dacã Godot existã cu adevã rat sau este numai o proiectie a dezideratelor intime. Toate acestea nu-i împiedicã sã astepte în permanentã, cu rãbdare si perseverentã, visatul personaj care, având în vedere aspectul etimologic (apropiat de God si Gott), urma sã fie un Mântuitor sau, cel putin, sã le lumineze motivatia chinuitei lor existente. Si poporul român asteaptã, asteaptã… Sinistrul bolsevic Silviu Brucan ne-a dat, în ‘89, un termen de 20 de ani de asteptare, iar într-o lucrare recentã despre comunism si România – asupra cãreia voi reveni – se mai dau acum alti douãzeci pânã ne va fi mai bine, adicã vom intra în normalitate. Deci, patruzeci de ani, cât au rãtãcit evreii biblici prin Sinai, avându-l, însã, în fruntea lor pe Moise, ceea ce nouã ne lipseste cu desã- vârsire. Între dezastrele care au urmat straniului moment ‘89, cel al industriei este dintre cele mai evidente. Manipulati cu nerusinare, în mod concomitent subtil si grosolan, abia asteptam sã scãpãm de „mormanele de fier vechi“, adicã industria „ceausistã“. De fapt, aceasta era evident performantã, desi nu ne împãrtãseam din realizãrile sale în sfera consumului, dar noi iarãsi asteptam minunata industrie capitalistã româneascã, un corn al abundentei, din care urma sã curgã laptele si mierea, asa cum ni se promisese în decembrie 1989. Ce a urmat, stim cu totii. Mos Crãciunii, în forma de investitori strãini, s-au dovedit doar amatori de mânã ieftinã de lucru, ducându-si profiturile în tãrile de bastinã; asa-zisii industriasi români au distrus în bunã parte capacitãtile de productie pe care le-au preluat cu uluitoare sume de la un dolar în sus si, cu rare exceptii, se ridicã pânã la genunchiul broastei în raport cu ceea ce era în urmã cu douãzeci de ani. În acest context, imaginea simbolicã a adevãratului industrias român, Nicolae Malaxa, capãtã proportii impresionante si trãsãturi aproape mitologice. Originar din Husi, oras în care pe atunci numai de industrie nu putea fi vorba, contrazicând, astfel, teoria mediului formator al personalitãtii, inginerul Nicolae Malaxa îsi propune, la sfârsitul primului rãzboi mondial, edificarea unei mari uzine mecanice. Initial, a dorit sã aibã sediul la Bârlad, însã orasul a pierdut aceastã sansã, el hotãrându-se în final pentru Bucuresti. Pe un câmp gol, dincolo de bariera Vergului, bazându-se ca primã fortã motrice pe un cal care învârtea o roatã, folosind cu inteligentã oferta de a repara materialul rulant deteriorat în timpul rãzboiului, Malaxa pune temelia unei uzine care, peste douãzeci de ani, în perioada de maximã solicitare, ajunge sã aibã pânã la 20.000 de muncitori, fiind un adevãrat gigant în aceastã parte a Europei si subzistând pânã în zilele noastre cu denumirile „23 August“ sau „Faur“. Aici s-au fabricat utilaje pentru minerit si constructii (inclusiv si malaxoarele), locomotive exportate pânã în coloniile engleze, armament – de la pusti pânã la tancuri, distingându-se tunul Malaxa cu dublã func- tionalitate, antiaerian si antitanc. Pânã prin 1970 si chiar mai târziu, au circulat automotoarele Malaxa, cu vagoane elegante, toate având structura vagoanelor-restaurant, posedând o vitezã remarcabilã. Culmea, dupã ce în urmã cu 75 de ani puteam fabrica astfel de bijuterii, acum importãm automotoare germane de nivel second-hand. În Bucuresti, prin anii ‘70, am avut ocazia sã întâlnesc fosti muncitori de la uzinele Malaxa care, unanim, vorbeau cu cel mai mare respect si admiratie despre patronul pe care l-au avut. Pe urmele lui Napoleon, avea o prodigioasã memorie privind numele angajatilor, era mereu în mijlocul lor, punea mâna alãturi de ei la remedierea oricãrei defectiuni tehnice. Dupã vointa lor, muncitorii puteau depãsi cele 48 de ore, fiind plãtiti corespunzãtor. La Malaxa nu exista birocratie. Sâmbãtã, maistrii prezentau numãrul de ore prestate de fiecare lucrãtor si plata se fãcea pe loc. Vechimea se calcula extrem de simplu: dupã fiecare an lucrat, se adãuga un leu la plata fiecãrei ore de muncã. În loc de un aparat birocratic, erau numai câtiva contabili si casieri pentru mii de angajati. De aceea, în mod firesc, în uzinele sale nu a pãtruns picior de comunist, muncitorii având cu totul alte conceptii politice, pe care le-au pãstrat neclintite si în plin socialism. Si, ceea ce nu i-ar trece prin minte nici unui patron de astãzi, de Crãciun, Malaxa trimitea plicuri cu bani scriitorilor, pictorilor, oamenilor de culturã, artistilor de valoare, indiferent de atitudinile lor politice si fãrã sã le cearã sã aibã cea mai micã obligatie fatã de el. Chiar dacã dupã evenimentele de la începutul anului 1941 Antonescu a dispus un fel de nationalizare a întreprinderilor sale, Malaxa a continuat sã le conducã si sã le dezvolte. Si, nu întâmplãtor, George Emil Palade, singurul român laureat al PREMIULUI NOBEL, a fost ginerele sãu! Dacã Malaxa (putea sã-l cheme Ionescu, Popescu etc.) nu a venit în acesti douãzeci de ani, va mai veni vreodatã? As fi considerat România salvatã economic dacã, în loc sã vindem capacitãtile industriale strategice la strãini (si sã furãm banii) sau sã le dãm degeaba unor hiene ale economiei socialiste, asa-zisii nostri patroni, am fi fost mântuiti de un nou Malaxa, care, pe un câmp gol, ar fi construit uzine, fabricând de data aceasta nu locomotive etc., ci calculatoare, telefoane mobile si, de ce nu, avioane supersonice sau rachete. Sã-l mai asteptãm douãzeci de ani sau sã capitulãm?

Dan Ravaru