(Tot) pe presul Europei

“Închipuiti-vã Europa civilizatã ca pe o usã. Multã vreme, usa a stat închisã iar dorinta noastrã de vedea ce e dincolo si, apoi, de a intra în apartament a crescut exponential. Poate nu ne doream sã locuim acolo, dar visam sã putem intra ca la noi acasã sau, de ce nu, speram mãcar la o vizã de flotant. Când si când, usa se deschidea si câte un musafir – frumos îmbrãcat, mirosind a parfum scump si cu un buchet de flori în mânã – intra si se saluta cordial cu stãpânii casei. Apoi, usa se închidea cu un zgomot sec si dureros. Ani la rând, usa s-a deschis si tot de atâtea ori s-a închis. Fete noi, uneori câte douã deodatã, intrau în apartament invitându-se ceremonios. Înveliti în întunericul de pe casa scãrii, am apucat sã vedem cât de cât holul, urma unui tablou pe perete si… cam atât. Ca niste vecini clevetitori si invidiosi, am auzit muzica, am vãzut lumina, am adulmecat aromele. Am vrut si noi. Am învãtat muzica dupã ureche, am repetat obsesiv gesturile musafirilor, ca sã nu ne facem de râs în caz cã…, am asteptat si am sperat. Apoi, s-a întâmplat. Prea brusc, fãrã fastul pe care ani de zile l-am studiat la altii. A sunat telefonul, am rãspuns si… gata! La ora sapte seara, ne-am prezentat. Îmbrãcati în sacoul nostru spãlat de prea multe ori si cusut cu ate de mai multe culori, cu pantofii vechi si cu flori rupte din vreo grãdinã publicã. Tot ce aveam mai bun si mai de pret am luat cu noi. Vãzutã de aproape, usa nu mai pãrea atât de înaltã. Nu se mai auzea nimic de dupã ea si nici dâra de fotoni care luminase atâta vreme casa scãrii nu se mai zãrea. Nu mai mirosea a trabuc, ci a tigarã ieftinã si a transpiratie (a noastrã, a altora – greu de ghicit). Am stat câteva minute pe covorul din fata usii, pe care urme de noroi desenaserã un caroiaj ciudat si cumva elegant. Soneria nu functiona si, când în sfârsit ne-am fãcut curaj si am ciocãnit, o bucatã groasã de vopsea s-a desprins si a cãzut. Semn rãu, ne-am spus, si ne-am aplecat, cu mâna cãutând în întuneric dupã ciobul colorat. Asa ne-a prins momentul în care s-a deschis usa. Aplecati.” *** Rândurile de mai sus par sã se înscrie în linia recentului misto frantuzesc referitor la salutul românilor. Asa o fi, numai cã textuletul meu e ceva mai vechi. L-am scris în 2007, prin martie, la nici trei luni dupã aderare. Din cine stie ce motive (poate dintr-un orgoliu de român?!), nu a fost niciodatã publicat. I-a venit vremea acum, desi nu-mi face nici o bucurie sã îl vãd tipãrit. Oricum, este pretextul care îmi permite câteva fraze despre noi în 2010, când deja avem mai bine de trei ani de Uniune Europeanã în spate. Pardon, în CV-ul european. Bãscãlia francezilor, prietenii nostri traditionali din Uniune, trebuie sã ne punã pe gânduri. Suntem si nu suntem în apartamentul în care ne-am dorit atât de mult sã intrãm. Suntem tot în fata usii, poate nu aplecati, dar la fel de prost îmbrãcati. Intrãm când dorim, mai vorbim cu unul sau cu altul, dar dormim tot afarã, pe casa scãrii. Bine cã n-a furat nimeni presul. Am intrat si am iesit de atât de multe ori, încât nu ne mai salutã nimeni. Noi suntem usa. Toti o bat si o trântesc. Teoretic suntem gazde, dar nu suntem de-ai casei. Nu ne respectã nimeni, nu ne vorbeste nimeni si nu ne dã nimeni nimic, dar plãtim foarte mult pentru luxul de a intra când vrem. Am vopsit din banii nostri toatã usa, nu doar portiunea de pe care, din întâmplare, s-a desprins vopseaua. Punem bani pentru cheltuielile casei (si sunt ceva bani, nu glumã), punem si pentru mâncare si bãuturã, dar tot ne chiorãie matele. Dacã ne e sete, nu bem apã; bem rachiu – e si ãsta un fel de a hidrata foamea. N-am învãtat nici acum limba casei. Vorbim mai mult prin semne, gesticulãm urât si scoatem sunete ciudate. Lumea râde. Ãsta e ghinionul nostru, sã nu avem pe cineva care sã vorbeascã limba lor. În concluzie, sã nu ne mai mirãm cã prietenii nostri traditionali, francezii, au fost atât de rãutãciosi pe seama noastrã. Au râs nu de noi, românii, ci de românii care nu le vorbesc limba. Ãsta e defectul nostru fundamental: mereu îi alegem sã ne reprezinte pe cei care ne vorbesc limba, niciodatã pe cei care o vorbesc pe-a altora.

P.S.: Textul scris în martie 2007 se intitula “Pe presul Europei”. Am pus un “tot” în fatã. Nu e mult. E tragic.