Meghalt a humorérzék!

Cu durere în suflet, anuntãm trecerea în nefiintã, dupã o suferintã scurtã si gratuitã, a simtului umorului. Asa se traduce titlul, dacã sunteti curiosi: a murit simtul umorului! A crãpat ca un prost (si nu de râs!), cãzând în cap pe treptele Prefecturii. Nefericitul accident s-a produs luni, dupã “impetuoasa” instalare în functie a prefectului Csaba Levente Szekely. Dacã i-o fi pus cineva piedicã, dacã l-o fi împins… asta o vor stabili organele de anchetã. Aproape o zi l-am cãutat, poate-poate ne-am înselat. Dar, nem!, cum ar spune unguru’, adicã nu! Cu un ultim spasm, simtul umorului a trecut a másik oldalon (adicã de cealaltã parte). Functionari tristi, cu fete rãvãsite de suferintã, asta am putut vedea în Prefecturã. Ce natie e asta, ce viatã micã si tristã duce?! Nici un zâmbet, nici o glumã… Am fãcut o anchetã fulger si am descoperit un adevãr si mai trist: nici un angajat al Prefecturii Vaslui nu stie bancuri cu unguri! Cu exceptia prefectului, desigur, cu care neam si întâlnit, ieri. Trecem repede peste acest moment; datã fiind tragedia de care vã vorbeam, nici el nu era într-o dispozitie tocmai fericitã. Deci, meghalt a humorérzék! Sau… nu chiar de tot. Singurul om care ne-a luminat ziua, lãsând sã se întrevadã învierea miraculoasã a mortului, a fost… o femeie. Dintre toti cei cu care am vorbit, ea stia nu unul, ci douã bancuri cu unguri. Îti multumim, Doamne, îti multumim, doamnã, nu e totul pierdut. Ne-ai redat speranta. Iatã si bancul (bun, bun de tot): Un ungur care împlinea douãzeci de ani de la cãsãtorie face masã mare cu prietenii. La un moment dat, se ridicã în picioare, cu un pahar în mânã, si rosteste urmãtoarele vorbe: “Eu trãiesc CU SOTIA MEU de douãzeci de ani”. Prietenul lui cel mai bun îl trage de mânecã si îi sopteste: “Nu se spune CU SOTIA MEU, ci CU SOTIA MEA”. “Taci, mã, din gurã, cã stiu ce vorbesc. CU SOTIA MEU trãiesc de douãzeci de ani; CU A TA trãiesc doar de zece…”