Dupa 20 de ani

Un comentariu to “Dupa 20 de ani”

1. 

   Sergiu Gabureac postat Joi, 24 Decembrie, 2009, 12:43

   D U P Ă 2 0 D E A N I
   Sergiu Găbureac
   gsm_as@yahoo.com

   „Odată cu ratarea drumului rapid către democraţie, în celebra Duminică a Orbului, România a intrat într-un lung proces de stagnare, dacă nu chiar involutiv, agrementat cu tot felul de crize. Reale sau inventate. Trăim vremuri tot mai agresive. O agresivitate promovată din toate direcţiile. Cu largul concurs al fazanilor şi vulpoilor din mass-media, au loc tot felul de atacuri mediatice, care de care mai spectaculoase. Vânzătorii de fumigene şi tiribombe, din spatele uşilor închise, fac profituri uriaşe. Păpuşarii sunt în mediul lor. De cele mai multe ori, criticile lansate sunt fără niciun rost, câtă vreme nu sunt oferite soluţiile concrete de rezolvare a diverselor crize care apar dimineaţa, la prânz şi seara. Ne aflăm în plin Kafka, în care toţi fac predicţii, promisiuni şi nimeni nu se ţine de cuvânt, realizările lăsându-se mult aşteptate.
   E timpul să plecăm în analizele noastre, din orice domeniu, de la adevăruri extrem de dureroase într-o ţară unde, se pare, mama şmecherilor de şmecheri a fost şi este permanent gravidă. Ne aflăm în faţa unei Românii sleite de puteri regeneratoare şi extrem de confuză. Bietul cetăţean, privitor de canale şi canalii, consumatorul de ştiri, prostit şi incapabil de a-şi reveni din acest marasm, creat de politicieni şi mass-media, se află într-o continuă spaimă faţă de ceea ce se întâmplă şi nu mai înţelege nimic. Informaţiile ajung la el distorsionat, în funcţie de oră şi de provenienţă.”
   Acum totul e simplu ! Au trecut de atunci 7.296 de zile din viaţa fiecăruia, precum şi a celor 30.000.000 de români de pe planetă. Acum ştim că în 1989 a expirat, de fapt, înţelegerea puternicilor zilei semnată la Ialta. Atenţie ! Acum 20 de ani NU ŞTIAM. Atunci, mai mulţi nemţeni, ne-am implicat în valul uriaşelor schimbări din Europa de Est. Ne-am asumat, în acele zile, responsabilităţi şi gesturi care peste atâţia ani şi după atâtea evenimente par inutile.
   Am fost ultimii est-europeni care am făcut gestul lepădării de un sistem politic falimentar. Cu toate acestea atitudinea revoluţionarilor, a câtorva mii de indivizi la nivelul ţării, a generat furia organelor, surprinse de existenţa unor români, anonimi în cea mai mare parte, care vroiau cu adevărat Libertate ! şi Jos Ceauşescu !
   După cum ştim, şi dovezile sunt numeroase, implicarea câtorva mii de români în Revoluţia est-europeană, alături de milioanele de est-europeni, a fost negată vehement de connaţionali şi este, încă, negată de unii şi de alţii. Aşa cum se mai neagă şi ceea ce s-a strigat atunci. Trist e faptul că unii au nostalgia acelei vieţi de tip lagăr. De vină suntem cu toţii pentru aceste realităţi ale României postdecembriste.
   Personal am rămas, după 20 de ani, cu aceeaşi convingere a utilităţii şi justeţei implicării în asumarea preluării şi coordonării activităţii la nivel judeţean şi local începând cu 22 decembrie 1989 şi până în 31 iulie 1990. Puţini ştiu ce program diabolic de rezistenţă a regimului ceauşist se pusese la cale. Dacă nu ar fi existat aceste mii de oameni din câteva zeci de localităţi ale României, care să se manifeste deschis împotriva regimului ceauşist în primele 72 de ore de la începerea dezagregării regimului de dictatură, motivaţia menţinerii acestui regim ar fi fost foarte puternică. Dacă elemente din securitate, precum şi elemente din armata română nu ar fi trecut de partea revoluţionarilor, urmările ar fi fost cumplite. Să nu uităm nici o clipă că noi am avut un comunism românesc şi nu sovietic, dezvoltat aberant. Nu am avut situaţia ţărilor în care au fost trupe sovietice de ocupaţie până în ultima clipă, Moscova impunându-şi permanent punctul de vedere.
   Să nu uităm că avem, încă, spre ruşinea noastră, elemente de influenţă de tip dictatorial cu succes în alegeri, fie că se dau de dreapta sau de stânga. Ciuruirea noastră continuă.
   Să nu uităm, fapt extrem de important, că România a început să fie jefuită abia după retragerea marii majorităţi a revoluţionarilor din structurile de conducere, la 31 iulie 1990, după celebrele alegeri din mai. Abia după această dată, a început haosul accelerat şi bine dirijat. Atunci s-au elaborat legile, promulgate de regimul Iliescu, care permiteau un asemenea jaf. Astfel, în câţiva ani, am pierdut pasul economic şi social cu fostele ţări comuniste, fiind astăzi de râsul planetei şi pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Totul în doar 20 de ani, în ciuda faptului că suntem pe locul al şaptelea ca populaţie şi nu o populaţie chiar de mâna a şaptea.
   În tot acest timp, noi, revoluţionarii, am avut atitudini diverse: ne-am dedulcit, unii, la funcţii şi tot felul de privilegii oferite de guvernanţi, ne-am căutat de activitatea noastră profesională, iar alţii s-au retras în eternitate cu gustul amar al neputinţei. Acum ştim cine au fost colaboratorii securităţii. Aşa cum bine ştim şi cine a contribuit din plin la distrugerea postdecembristă a ţării.
   Viaţa României s-a petrecut, din punctul nostru de vedere, al revoluţionarilor, pe fondul unei atmosfere, bine întreţinută, de negare a participare a românilor la Revoluţia est-europeană. E simplu ! Cum să recunoască, zeci de mii de pietreni, că au existat câteva zeci de semeni, care au vrut cu adevărat un alt sistem politic, alte drepturi, altă viaţă, decât cea de până atunci ? Cum să recunoască, milioane de români că au stat pe după perdele, în timp ce mureau 1.104 de români, alţi 3.352 fiind răniţi de cei cu alte interese. Alte zeci de mii de oameni, semeni de-ai noştri, au rămas traumatizaţi pe viaţă (părinţi, copii, bunici…). Este mult, este puţin ?
   Este enorm în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în celelalte ţări comuniste europene, unde participarea la Revoluţia est-europeană a fost mult mai numeroasă, de ordinul a milioane de oameni care au ieşit în stradă, fără a exista crime şi fărădelegi postrevoluţionare ca la noi.
   Ce demonstrează acest lucru ? Că nu întâmplător poporul român are mari probleme după 20 de ani. Probleme de legimitate, probleme de conştiinţă, probleme economice, probleme sociale.
   Sigur, revoluţionarii nemţeni nu au făcut mare lucru în acele zile. Au scurtat doar agonia regimului ceaşist cu câteva luni, poate ani. Au reuşit să amâne instalarea haosului. Au reuşit să păstreze integritatea bunurilor materiale comune şi personale. Au făcut ca instituţiile şi autoritatea locală să funcţioneze cât de cât: apă caldă, lumină, căldură, alimente, locuri de muncă, siguranţa cetăţeanului; să funcţioneze şcolile, spitalele, unităţile industrial, comerţul …
   Sunt nimicuri pentru care, daţi-mi voie să fiu mândru că am participat activ la Revoluţia Română împreună cu mulţi dintre cei pe care îi mai văd. Mai albi, mai bătrâni şi tot cu un licăr de speranţă în priviri.
   În Judeţul Neamţ a fost o revoluţie de catifea, adică inteligentă, aşa cum ar fi trebuit să fie la nivelul întregii Românii ! În Bucureşti şi în mai multe judeţe au fost excese atât din partea celor care nu vroiau să cedeze puterea, cât şi din partea revoluţionarilor. Şi oamenii au avut de suferit. La Neamţ, nu s-au întâmplat lucruri grave pe parcursul celor 23 de zile şi 6 luni, până la încetarea activităţii celebrelor CPUN-uri, cu toate că erau împănate, din 13 ianuarie 1990, cu persoane din afara participanţilor activi la revoluţia nemţeană, unele de bună credinţă, altele … ! Acesta e meritul tuturor celor care s-au implicat în acele zile.
   După 31 iulie 1990, cei mai mulţi revoluţionari rămaşi după preselecţia din ianuarie 1990, s-au retras aşteptând să vină oamenii competenţi. Şi au venit ştim cu toţii cine. Lista e lungă. Toate acestea merită o analiză amplă şi obiectivă. Se va face, cu siguranţă, odată şi odată. Aşa cum au ieşit la suprafaţă şi cele cinci persoane civile şi două cadre de specialitate, care mă urmăreau informativ înainte de 1989, care mi-au intrat pe furiş în casă, care au încercat să-mi otrăvească viaţa prin meschinăriile lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu milioane de oameni. N-au reuşit pentru că există cineva care vegheză. Dar de unde să ştim, noi bieţi pământeni, neiniţiaţi şi intoxicaţi permanent, ce şi cum e destinul nostru !?!
   Pe parcursul celor 20 de ani, revoluţionarii români, asociaţi în diverse organizaţii şi-au exprimat, deseori, punctul de vedere cu privire la evenimentele social-politice. Au participat activ la derularea unor programe şi proiecte care să contribuie la aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989 din România. De fapt, nu de aflarea adevărului avem nevoie, căci adevărul este arhicunoscut, ci oficializarea lui. A faptului că în România acelui an, unii au vrut să înlăture regimul ceauşist printr-o lovitură de stat.
   Numai că în atmosfera est-europeană din în acel an, mulţi români au dat curs imboldului interior de a se implica în înlăturarea regimului ceauşist fără vreo parolă dată. Chiar dacă la Timişoara evenimentele erau tot mai dure, scânteia fiind aprinsă încă din 16 decembrie, momentul declanşării Revoluţiei Române, la nivel naţional, a fost sinuciderea sau omorârea generalului Milea, între orele nouă şi zece, în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 şi nu plecarea elicopterului de pe clădirea Comitetului Central. Momentul evacuării şi nu al fugii ceauşeştilor, cum se tot vehiculează, i-a găsit pe revoluţionarii din multe oraşe, deja manifestând în faţa sediilor comitetelor judeţene de partid sau în drum spre acestea. În momentul apariţiei la televizor a unor revoluţionari bucureşteni, Comitetul Judeţean Neamţ al PCR fusese deja invadat de cei aflaţi în piaţă. A fost un moment, pe care revoluţionarii nemţeni l-au gestionat de aşa manieră încât în doar două-trei ore s-a instaurat ordinea în interiorul clădirii şi a început organizarea internă, după primele momente de debandadă generală. Bineînţeles, cu stângăciile inerente şi emoţiile generate de adrenalina care curgea în valuri. Nu pot uita sprijinul unor elemente din armata şi miliţia nemţeană, altfel nu se ştie cum evolua situaţia.
   Da, doamnelor şi domnilor sunt mândru că atunci, în Piatra-Neamţ nu a fost linişte ca în atâtea localităţi din România. Sunt bucuros că mulţi nemţeni au punctat prin participare directă, ca de fiecare dată, marile evenimente ale poporului roman, la chemarea insistentă a revoluţionarilor locali. Acea piaţă plină în miez de noapte a fost momentul eliberării de frică pentru mii de nemţeni.
   Au urmat trei zile, pe care nu le voi înţelege niciodată, zile pe care le-am trăit în maximă tensiune, împreună cu mulţi dintre cei aflaţi în această sală. Cum o parte a armatei şi a securităţii române au putut să lupte împotriva propriului popor şi împotriva cursului vremurilor europene. Cum laşitatea s-a manifestat din plin în nenumărate situaţii ?! Cum de sunt mai mulţi revoluţionari decât cei care s-au implicat responsabil în acele zile ?
   Repet, dacă nu ar fi existat acea uriaşă presiune creată de revoluţionari în centrele de judeţ şi alte localităţi ale României, cu siguranţă evenimentele ar fi avut un curs mult mai dramatic. În paralel s-a declanşat şi lovitura de stat. N-aveam, atunci, de unde să ştim, deşi anumite întâmplări ciudate petrecute confirmă, azi, din plin acest lucru. Când s-a văzut că revoluţionarii nu pot fi controlaţi, cei interesaţi de păstrarea sau de preluarea puterii, au început operaţii de intimidare ajungându-se până la împuşcarea în stradă a populaţiei.
   Este pata neagră care nu se va şterge niciodată de pe fruntea celor care s-au dovedit, ulterior, autorii acestor fapte. Mai ales după evacuarea lui Nicolae Ceauşescu. La scurt timp, au început preselecţiile, selecţiile, ademenirile sau înlăturarea celor incomozi. S-a continuat cu denigrarea revoluţionarilor în ansamblu şi, mai ales, mituirea lor ulterioară, sub diverse forme, oficiale şi neoficiale. Pe acest fond, după 31 iulie 1990, a început procesul de prăduire a României, ajungându-se în zilele noastre la corupţia generalizată a tuturor structurilor politice, din administraţie şi justiţie, la o imoralitate ce depăşeşte orice imaginaţie.
   Ne aflăm, azi 22 decembrie 2009, într-un moment extrem de delicat, când nu mai ştii pe cine să mai crezi ! Foarte mulţi români şi-au pierdut orice urmă de bun simţ. Au ajuns să-şi vândă conştiinţa pentru o găleată roşie, galbenă sau portocalie cu o uşurinţă de zombie. Se trece cu o viteză uluitoare de la un partid la altul, invocând tot felul de interese naţionale ! Principalii vinovaţi pentru toată această stare de lucururi ? Marea majoritate a celor care au avut putere de decizie politică în aceşti 20 de ani. Păcatul este al lor. Şi unii au plătit, deja, pentru fărădelegile lor, chiar dacă justiţia românească a stat tot timpul îmbrobodită şi cu ceară în urechi. Totul se plăteşte, chiar dacă nu se vede acest lucru !
   Tot mai multe zone ale României se scufundă. Există puţine locuri în care viaţa are un curs normal, unde decizia politică locală este şi în favoarea comunităţii. Asemenea comunităţi se apropie încet-încet de standardele europene. Mă bucur din plin că la Piatra-Neamţ nu s-a dat de tot cinstea pe ruşine în aceşti 20 de ani. Trebuie să fiu corect şi să recunosc că mai toţi primarii şi consilierii pietreni au realizat şi lucruri bune pentru semenii lor. Asta şi ca urmare a opţiunii inteligente a locuitorilor, se pare cu un plus de cunoaştere faţă de alte zone. Să nu se culce cineva pe lauri. Mai sunt, încă, multe lucruri de făcut în Piatra-Neamţ şi, mai ales, în judeţ. Atenţie, nu printr-un exces de protocaliu pot fi rezolvate problemele de zi cu zi ale oamenilor. Excesele sunt mai mult decât periculoase. E nevoie de echilibru de mult. Poate mai mult decât oricând în istoria noastră posdecembristă e nevoie de echipă cu adevărat profesionistă.
   Au trecut 20 de ani şi cred că a venit vremea să trecem la treabă serioasă. Riguros planificată. Să lăsăm încrâncenarea la o parte. Să ne unim ca să scoatem ţara din mocirla în care am băgat-o cu bună ştiinţă şi umor non-stop. Să lăsăm pe cei tineri (până în 65 de ani) să-şi hotărască destinele. Să ne lepădăm de mânie, lăcomie, invidie, lene, avariţie, desfrâu, trufie şi cu speranţă, credinţă, cumpătare, tărie, milostenie, prudenţă şi dreptate să trecem la reconstrucţia ţării.
   Un popor inteligent, bine condus, are nevoie de maximum zece ani să ajungă în rândul lumii. Aşa spun, cel puţin, specialiştii ! Aşa au demonstrat-o din plin slovenii !
   Iar celor care s-au implicat în evenimentele de acum 20 de ani, mulţi tineri pe atunci, li se datorează măcar o părticică din puţinele bucurii avute în perioada care a trecut din decembrie 1989.
   Vă mulţumesc şi Doamne ajută !