RESEMNATII

Toatã lumea care vine sã cumpere din piata veche a Vasluiului îi zãreste, desi nimeni nu îi vede cu adevãrat. Nimeni nu s-a gândit cã Licã, Fred si Ionut, cei trei hamali din Piata Vidin, au fiecare povestea lui. Între sacii cu legume sau cu fructe cãrati pânã la epuizare, debarasarea de gunoi a tuturor magazinelor din piatã, înjurãturile si suturile în fund primite, zilele celor trei seamãnã izbitor una cu cealaltã. Fred îsi doreste cu disperare un singur lucru: sã moarã. Licã este necãjit. Vrea doar tigãri, pe care le suge pânã la unghie. Al treilea “crai” al pietei, Ionut, lipsã la inventar, nu vrea nimic. Nici amicii lui nu stiu ce sau de ce. Ei sunt cei care carã merele sau cartofii pe care îi cumpãrã o jumãtate de Vaslui. Si nimeni nu îi cunoaste, nimeni nu vrea sã stea de vorbã cu ei. Muncesc, iau bãtaie si vor sã moarã. Drept rãsplatã pentru ajutorul pe care îl oferã comerciantilor, primesc câte un ban sau doi. Cel mai mare câstig dupã o zi de muncã – 20 de lei, cu care cei trei “bãstinasi” ai Vidinului pot sãrbãtori mai ceva ca de Crãciun sau de Paste. Singurul lucru pe care mai pot fi sunt siguri este masa pe care Primãria le-o asigurã la Cantina sãracilor. În rest, mai viseazã doar la dormitoarele pe care “ãia de la Primãrie” au promis cã le vor construi. Cu sigurantã, se vor bucura din plin de noua si singura casã de care ar avea parte în viata asta, în cazul în care pânã atunci Fred nu va reusi sã se sinucidã, iar Licã sã moarã de inimã rea. În spatele veceurilor publice din Piata Vidin, buruienile cresc pânã mai sus de genunchi, “cã doar sunt udate”, dupã cum glumeste chiar taxatoarea. Mirosul este insuportabil iar mizeria, greu de descris. Printre excremente, peturi, maculaturi si ambalaje aruncate de la balcoanele blocurilor din zonã, pe bordura care înconjoarã toaletele, trei plapume joacã onorabilul rol al unor saltele Relaxa. Plapumele au fost odatã bune, însã acum sunt mâncate de molii, iar lâna iese prin toate gãurile posibile. Cea galbenã este a lui Ionut Ciobanu, cea rosie, a lui Constantin Afrãsinei, zis Fred, iar pe haina cu cãptusealã de blanã, gãsitã prin cine stie ce container, doarme Vasile Carp, pe scurt Licã. Dacã îi întrebi, oricare dintre cei trei colegi de “dormitor” îti vor spune cã acum, pe timp de varã, nu au de ce se plânge. Abia scapã de cãldura si de datoriile aferente unui apartament. Situatia este mult mai grea iarna, când nici mãcar în scãrile de bloc nu pot rãmâne prea mult, pentru cã îi alungã locatarii. Atunci, fiecare stã pe unde poate si se încãlzeste doar cu gândul cã trece el si frigul ãla mare. Acum, mai au o sperantã: li s-au promis locuinte sociale. Când se va produce fericitul eveniment, nimeni nu stie, pentru cã de la primãrie au venit, au vãzut, au promis si… dusi au fost. Totusi, speranta este ultima care moare, în conditiile în care doar cu atât a mai rãmas fiecare dintre cei trei.

“Comandourile” de pedeapsã

“Vin si ne bat pentru a se distra. Ne bat cu pumnii si cu picioarele, nici nu se uitã unde dau. La ei nu conteazã dacã nimeresc în cap sau în burtã, important este sã ne doarã, sã ne audã urlând si, la urmã, sã ne vadã cã nu ne mai putem ridica de jos. Nici noi nu stim cui sã ne mai plângem sau cui sã mai cerem ajutor”, povestes te, pe un ton molcom si resemnat, Fred. Este descrierea scenelor de cosmar în care Fred, Licã si Ionut au, periodic, rolul principal. Raidurile de noapte sunt organizate si sustinute de gãsti de regulã compuse din câte patru sau cinci bãtãusi. Motivele corectiilor aplicate celor trei sunt abstracte si greu de înteles pentru unui om normal. Culoarea pielii lui Licã, statura deloc impunã toare a lui Fred sau refuzul lui Ionut de a imita vreun animal pot fi factori care sã declanseze adevãrate crize, care se lasã cu tipete, cu vânã- tãi, cu membre si coaste rupte, dar numai din partea celor slabi si lipsiti de orice mijloc de apãrare. Cine vrea, nu poate, iar cine poate, nu vrea sã ia nicio mãsurã în favoarea “sacilor de box” care, din nefericire, simt cu vârf si îndesat fiecare loviturã pe care o primesc. Asa cã, în timp ce majoritatea oamenilor dorm si viseazã frumos, cei trei învatã sã se supunã legii pumnului si picioarelor plasate întâmplãtor, dar eficient.

Fred

Fred are 36 de ani si se laudã cu faptul cã, odatã, si-a ros coatele pe bãncile scolii. A fãcut Scoala Profesionalã la Râmnicu Sãrat, dupã care a început sã lucreze în Constanta. Atunci când se termina sezonul la mare, se reîntorcea în Vaslui, unde continua sã munceascã oriunde gãsea. Copilãria lui nu a presupus nici masinute, nici dulciuri, ci a însemnat doar trei cuvinte: Casa de Copii. Nu-si cunoaste tatãl, iar mama nu l-a vrut niciodatã. Acum, aceeasi mamã are o garsonierã si un picior amputat, însã nici asa nu vrea sã stie de copilul ei. Se întâlnesc, stau de vorbã, apoi se despart si fiecare revine la viata sa. Atunci când nu doarme în scãri de bloc sau în spatele veceurilor publice, Fred pune capul linistit si chiar fericit pe pernele din spitale: dupã o internare prelungitã la Spitalul de Psihiatrie, a obtinut o pensie pe caz de boalã, pe care a pierdut- o din cauza faptului cã a fost prins pe picior gresit si cu alcoolemia cam ridicatã. A stat câtiva ani internat la Sectia de Neurochirurgie, de unde îsi aminteste cu drag de blidul cu ciorbã si de coltul de pâine pe care le primea fãrã sã munceascã pe brânci. Nici acum nu duce lipsã de boli: lumea se adunã ca la urs atunci când face crize de epilepsie. Mai nou, are probleme cu ambele picioare, din cauza faptului cã a încercat sã se sinucidã. S-a urcat pe o clãdire de unde a sãrit, vrãjit de mirajul unui sfârsit rapid si fãrã dureri. Cum la omul sãrac, nici boii nu trag, singura consecintã a saltului au fost patru luni cu ambele picioare în ghips. Oasele nu s-au sudat asa cum ar fi trebuit, drept pentru care acum nu mai poate nici mãcar sã care sacii cu cartofi care, înainte, îi furnizau banii de-o pâine. Totusi, el se poate considera privilegiat, datoritã faptului cã beneficiazã de un ajutor social în valoare de 92 de lei. Cu banii, îsi mai cumpãrã câte ceva de mâncare si achitã eventualele datorii pe care le face la Crama din Piatã, de unde mai ia câte un “anestezic” pentru durerile care îi fac zilele amare. La gândul sinuciderii nu a renuntat, ci doar a schimbat metoda: bea cele mai rele bãuturi pe care le poate gãsi într-o crâsmã, sperând sã-si distrugã stomacul, ficatul sau matele. “Nu vreau decât sã mã curãt cât mai repede de pe fata pãmântului, cã oricum nu am nicun rost pe lumea asta. M-am sãturat de tot, de boalã, de bãtãile pe care le iau, de foame si de scãrile de bloc în care dorm. Cel mai bine ar fi ca Dumnezeu sã se îndure de mine si sã mã ia la el, cã mai rãu decât aici, pe Pãmânt, nu poate fi nicãieri. Dacã s-ar putea, si azi as vrea sã mor”, gândeste un om care, la aceastã vârstã, ar trebui sã se bucure de un trai linistit si împlinit.

Licã

“Sunt necãjit”, îsi începe Licã discursul. Povestea lui diferã simtitor de a lui Fred. La vârsta de sapte ani, când ambii pãrinti i-au murit, statul i-a luat apartamentul din cauza datoriilor mari, pe care copilul de atunci nu putea sã le plãteascã. Rãmas pe strãzi si fãrã nimeni care sã se preocupe de el, Licã nu a putut decât sã se tinã, cu dintii, de scoalã. Cu alocatia si cu rechizitele primite din bunãvointa Guvernului, a reu- sit sã termine opt clase. Mijloace pentru a continua scoala nu a mai avut, de angajat, nu îl angaja nimeni, pentru cã era minor, asa cã a început sã munceascã în piatã, acolo unde poate fi gãsit si acum. Nu are niciun fel de ajutor financiar, nici dreptul la o locuintã socialã. Primãria i-a spus, simplu si concis, “cã nu se poate”. Aptitudini are: un spate destul de lat pentru a cãra sacii cu marfã ai vânzãtorilor si voce de bariton cu care sã-i încânte pe cei dornici de muzicã indianã sau lãutãreascã. Norocul a trecut si pe lângã el iarna trecutã: si-a stabilit resedinta într-un Trabant cu douã geamuri, în care dormea împreunã cu Fred si cu un câine. Fiecare avea camera lui, respectiv banchetele din fatã sau pe cele din spate, portbagajul adãpostea bucãtãria, însã toatã masina nu valora cât acoperisul care îi ferea de ploi, de lapovitã, de ninsoare. Ceasul rãu a fãcut ca, într-o zi, când s-au întors de la muncã, sã nu mai gãseascã nici urmã din locuinta pe trei roti. Asa li s-a luat si ultimul dram de bucurie de care au avut parte cei doi tovarãsi, iar Licã se mai laudã doar cu carcasele de telefoane mobile pe care le gãseste la containere si la care poartã discutii interminabile cu sefi imaginari. În rest, tace. Doar din când în când rosteste deznãdãjduit: “Sunt necãjit”. Si chiar este necãjit.

Ionut

Ionut Ciobanu nu a putut fi gãsit. Pesemne fusese chemat “sã facã un ciubuc”, sã ajute pe cineva sã care niste mobilã sau sã-i dea ceva de îmbrãcat. Colegii sãi de “dormitor” ne-au conturat, pe scurt, si povestea lui. Când era mic, pãrintii sãi au divortat. Mama s-a mãritat înafara Vasluiului si de atunci nimeni nu a mai auzit de ea, iar tatãl si-a cumpãrat o garsonierã în zona liceului “Stefan Procopiu”, unde nu a mai fost loc si pentru bãiat. De atunci, munceste în piatã alãturi de Licã si de Fred. Nici el nu are alt venit înafara câstigurilor variabile din munca de hamal.

Dora Cîrlescu