Becali a vrut sa-i dea o casa. El a vrut doar o sticla de vin.

„Da’, pân’ la casã, nu dai si mata’ o sticlã de vin?“ Aceasta a fost replica pe care Viorel Garoafã, din Solesti, unul dintre cei mai sãraci oameni din comunã, i-a servit-o celui mai bogat om din România, Gigi Becali. Impresionat de sãrãcia lucie în care trãia familia vasluianului, miliardarul a fost cât pe ce sã îi construiascã o casã. Când a auzit rãspunsul, s-a întors pe cãlcâie si a plecat. Este povestea adevãratã a unui om a cãrui sãrãcie cruntã este depãsitã doar de setea permanentã. Si poate nu ar fi o problemã dacã viata pe care o duce Viorel Garoafã l-ar afecta doar pe el. În mocirla lui sunt târâti si copiii, multi, nici „capul familiei“ nu stie sigur câti. Dar tine mult la ei si nu ezitã sã o arate: „Pe copii mai bine îi omor cu mâna mea decât sã-i dau sã-i creascã altii. Eu le dau tot ce le trebuie!“ Si, dacã te uiti în jur, nu le trebuie deloc mult… Pentru unii, nici mãcar sãrãcia cruntã nu poate învinge setea care îi macinã permanent. Sunt oameni care nu au realizat cã dragostea de pãrinte nu tine loc nici de mâncare pentru copii, nici de casã. Poate nu una mare, dar una în care mãcar fiecare membru al familiei sã aibã un loc unde sã punã capul când vine noaptea. În nici un caz un bordei. La câteva sute de metri de la intrarea în Solestii Vasluiului, pe stânga, se aflã Primãria. O primãrie destul de modestã, dar cu oameni deschisi si dornici sã discute pe fatã despre problemele cu care se confruntã. Mergând prin spatele Primãriei, pe o ulitã prãfuitã si pustie, ajungem la o gospodãrie în curtea cãreia un Aro 4X4 zace impasibil. „Peste stradã“, la propriu si la figurat, altã lume: o ridicãturã, apãrutã ca din pãmânt, si cele vreo trei rânduri de porumb ne semnaleazã cã acolo locuieste cineva. Pãsind peste cele vreo trei scânduri care tin loc de gard, ne iese în cale un bãietel de vreo 10 ani, care se uitã timid în jur, chemându-si din ochi în ajutor fratele mai mare. Sprijinit într-o sapã ceva mai înaltã decât el, al doilea bãiat asteaptã derutat sã îi spunem cine suntem si ce (mai) vrem (si noi) de la ei…

Peisaj „rural“

De jur împrejur, pãmânt pe care porumbul, ardeii si ceapa se împletesc armonios cu specii curioase si trainice de buruieni, care mai au un pic si îti trec de genunchi. Printre rânduri strâmbe de legume, o sticlã de bere aruncatã neglijent si trei sârme ocupate cu haine de diferite forme, culori si mãrimi. Peste toate, patru ziduri fãcute din lut si tapetate cu paie. Sunt peretii casei. Strâmbi si coscoviti, peretii se reunesc pentru a forma o camerã ce nu întrece ca suprafatã o bucãtãrie obisnuitã. Acoperisul se prelungeste înafara camerei, imitând o verandã. În camerã, douã paturi si o stivã de obiecte vechi, rupte si murdare. Toate de mare trebuintã, unele chiar vitale – oalele, spre exemplu -, dar si o tastaturã de calculator. Spartã si aia. Pe verandã, vreo cinci saci cuprind întreaga garderobã a familiei. La doi metri în fata casei, o masã cu trei farfurii si o plitã, pe care un ceaun negru si urât gãzduieste câtiva cartofi si multe muste. Dintre toate, cel mai usor de observat este o sticlã de bere „Noroc“, pusã, ca un fel de blazon al familiei, pe acoperis, deasupra usii.

Povestea unui om sãrac…

Din casã rãzbat murmure si înjurãturi scrâsnite printre dinti. Un bãrbat somnoros, cu echilibru precar, iese si începe sã-si strige copiii. Ca de nicãieri, mai apar încã vreo doi bãieti si o fetitã, despre care mai târziu aflãm cã trece în clasa a IIa. Nu este nevoie sã punem multe întrebãri pentru a afla povestea locului respectiv: „Stãm opt aici, în casã. Dar iarna nu fac mâncare afarã, cã este sobã si înãuntru. Am avut pãmânt si casã bunã pe pãmântul ãsta… Da’ m-a pãcãlit socru-meu cã ne ia la el si am vândut tot. Acu’, am rãmas si fãrã casã, si fãrã pãmânt, si fãrã bani“, spune Viorel Garoafã. Versiunea oficialã cu privire la „afacerile“ care s-au încheiat acolo este un pic altfel… „Pe pãmântul pe care stau acum au avut si o casã. Bunã, cu tablã, cu tot ce trebuie. Au vândut-o unui vecin si au plecat din sat, pentru douã-trei sãptãmâni. S-au mutat la socri, au bãut toti banii si pe urmã au fost alungati. S-au întors aici. Între timp, omul cãruia îi vânduserã a dãrâmat casa, pentru cã el era interesat de pãmânt. Dar nu apucaserã sã facã actele. Cumpãrãtorul, un om gospodar, la locul lui, a lãsat de la el si le-a dat pãmântul înapoi. Nici banii nu i-au dat înapoi, cã nu aveau de unde“, spune primãrita Mona Bujor. Asa aflãm care este, de fapt, marea problemã a familiei Garoafã: banii, niciodatã suficienti pentru bãuturã.

…si a întâlnirii cu Gigi Becali

Dar punctul culminant al viatii acestei familii bãtute de soartã a fost nu pierderea casei sau vreun accident al copiilor (pentru cã au si de-astea!), ci vizita celui mai bogat om din România, Gigi Becali. Pe scurt, „(…) a venit miliardarul si, când i-a vãzut unde stau, a zis cã le plãteste el constructia unei case. Iar Garoafã i-a zis: «Da’, pân’ la casã, nu dai si mata’ o sticlã de vin?» Când a auzit asta Becali, s-a întors pe cãlcâie si a plecat fãrã sã se mai uite înapoi“, îsi aminteste asistentul social din cadrul Primãriei Solesti. Astfel, pentru o sticlã de vin, familia lui Viorel Garoafã a ratat sansa de a avea o casã. Rãmâne munca. Sau… nu!

La tãiat de popusoi

De muncã, Viorel nu gãseste decât cu ziua, pe pãmânturile oamenilor. Asa reuseste sã facã rost de bani. Asta dacã nu se întâmplã ca lucrurile sã o ia razna, cum s-a întâmplat ieri. Altã tigarã, altã poveste: „Am fost dimineatã la cineva la prãsit, dar am bãut un pahar în plus si am început sã tai popusoii. «Du-te, Viorele, acasã si te culcã, dacã nu mai poti», mi-a zis ãla, si io am venit, cã mai degrabã dorm oleacã decât sã tai popusoii omului, nu?!“ Înaintea sãrbãtorilor de iarnã, a încercat sã plece la muncã la baiatul mai mare, în Italia. Nesansa (sau altceva?!) a fãcut sã fie lãsat pe drum, în Austria, de unde a venit cum a putut înapoi în tarã. Mai bogat doar cu o amendã, pentru cã s-a suit fãrã bilet în tren, Viorel a luat-o de la capãt. A fãcut ce fãcea si înainte, adicã… nimic! Colac peste pupãzã, unul dintre bãieti, în vârstã de 18 ani, a început sã fure. A spart geamul Primãriei, vizând, pesemne, laptopul primãritei.

Bujor contra Garoafã. Bujor câstigã.

Viorel Garoafã, care ne însoteste la Primãrie, se încurcã în afirmatii. Luat la bani mãrunti de primãritã, bate în retragere.
- „Viorele, ajutorul social îl iei?“
- „Da“.
- „M-am rugat de politisti sã-ti anuleze amenzile? Am reclamat eu când bãiatul ãla mare a spart geamul de la biroul meu si a intrat sã fure?“
- „Care amenzi?! Cã eu nu am furat. Au furat bãietii si au adus acasã plãcile alea care sunt puse pe acoperis. Si nu eu i-am trimis sã fure, cã la mine, dacã vin si cu un ac, îi trimit sã îl ducã înapoi. Eu sunt necãjit da’ nu cer la nimeni nimic. Nici când era sã se încece un alt bãiat în baraj nu am cerut nimic“, începe sã de înapoi Viorel, dar primãrita i-o taie scurt:
- „N-ai furat tu, au furat copiii. Tu ai venit în pielea goalã în primãrie, cu toporul în mânã, si ai speriat angajatii. Pentru asta m-am rugat eu de politisti sã te ierte pe tine“.

Acolo unde noroc nu e…

Nenorocirile parcã si-au fãcut cuib acolo, între cei patru pereti. Domnul a început sã dea copii familiei si, El sau altcineva, parcã a uitat sã se opreascã. Si cum unde-s copii sunt si probleme, acum câtiva ani, unul dintre bãieti era cât pe ce sã se înece în baraj. Ultimul necaz a venit acum câteva zile, lovindu-l pe mezinul familiei, în vârstã de un an si douã luni. Viorel Garoafã îsi scoate o tigarã si, cu gesturi ample, povesteste: „Femeia se dusese cu cel mic sã plãteascã un kilogram de brânzã luat de la o consãteancã si, când a bãgat mana în buzunar sã scoatã banii, i-a dat drumul celui mic, care a si intrat sub copitele unui cal. Acum, sunt la Iasi si nici mãcar nu stiu cum se simte copilul meu“. Solestenii au altã versiune: într-adevãr, copilul a fost cãlcat de cal, în timp ce pãrintii erau în crâsmã. În prezent, copilul se aflã la Sectia de Neurochirurgie a Spitalului de Copii „Sf. Maria“ Iasi, cu diagnosticul „traumatism cranio-cerebral închis prin lovire“. „Încã i se mai fac tratamente cu antibiotice, dar evolutia este bunã si probabil cã mâine (astãzi, n.r.) va fi externat“, ne-a declarat, ieri, medicul de gardã al sectiei.

…nimic nu e!

În concluzie, tot ce le-a rãmas este „dragostea familialã“. „Noi suntem sãraci, dar eu tin la copiii mei. Au mai venit de pe la Protectia Copilului, dar eu nu-mi dau copiii. Am grijã de ei, au haine, au mâncare, chiar dacã nu avem o casã cum trebuie. De bãut, beau asa… de pleascã, de la altii. Pe copii mai bine îi omor cu mâna mea decât sã-i dau sã-i creascã altii. Eu le dau tot ce le trebuie“, spune Viorel Garoafã. Protectia Copilului nu poate interveni doar sub pretextul sãrãciei. „La acea datã, am constat cã, într-adevãr, era o familie sãracã, iar conditiile de locuit nu erau optime pentru o familie atât de numeroasã. Dar acesta nu este un motiv de a rupe legãturile afective ale copiilor. Minorii se duceau la scoalã, aveau cele necesare si pãrintii aveau grijã de acestia. De atunci, nu am mai primit nici o sesizare, dar, dacã este cazul, vom reevalua situatia si vom lua mãsurile care se impun“, spune Diana Roiu, sefa Compartimentului Abuz din cadrul DGASPC Vaslui.

Mihaela Zãrnescu
Dora Cîrlescu