Dragobetele – sarbatoarea româneasca a iubirii

Pe 24 februarie se iubeste în stilul dulce românesc. Este ziua lui Dragobete, numit si Nãvalnicul sau Logodnicul Pãsãrilor, fecior chipes si puternic, ce ne aduce iubirea în casã si în suflet. Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia în cer, la începutul fiecãrei primãveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pânã în rândul oamenilor si a dat nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunãrii. Din pãcate, acestea tind sã fie tot mai mult uitate de români si înlocuite cu sãrbãtoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sfântului Valentin. În mediul rural, în special, traditia strãveche, riturile vechilor traci rãmân încã vii. Românul de aici îsi mai aduce îîncã aminte de obiceiul de demult al fetelor si bãietilor, care, în ziua lui Dragobete, se primeneau în haine curate de sãrbãtoare si porneau cu voie bunã înspre pãdure, pentru a culege ghiocei, viorele, tãmâioasã, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse farmece de dragoste. Înspre ora prânzului, fetele porneau în goanã înspre sat, fuga fiecãreia atrãgând dupã sine câte un bãiat, si nu unul oarecare, ci acela care le îndrãgea. De îsi prindea aleasa, acesta îi fura o sãrutare în vãzul lumii, sãrutare ce simboliza legamãntul lor de dragoste pe întregul an de zile. De aici si celebra zicalã “Dragobetele sãrutã fetele!”, mult îndragitã de fetele nerãbdãtoare, ce purtau în suflet speranta primirii a cât mai multor sãrutari, ce erau menite sã le aducã acestora dragoste pe deplin în viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strânge omãtul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca având efecte magice asupra lor atunci când o foloseau, întrucât deveneau mai frumoase si mai drãgãstoase. Flãcãii strânsi în cete sau multimile de fete obisnuiau ca, în ziua de Dragobete, sã îsi cresteze bratul în formã de cruce, dupã care îsi suprapuneau tãieturile, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce. Traditia mai spune cã, în aceastã zi, când biserica crestinã sãrbãtoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan, oamenii îsi întrerupeau toate muncile, curãtându-si si aranjandu-si însã casa, pentru a-l întâmpina cum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci însotit de asa-numitele zâne Dragostele, ce le sopteau vorbe de amor îndrãgostitilor. Fiecare avea grijã ca aceastã zi sã nu îi prindã fãrã pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rãu, prevestitor de singurãtate pe întreg parcursul anului, pânã la urmatoarea zi de Dragobete. Prilej de bucurie si bunãstare, Dragobetele reprezintã una dintre cele mai frumoase obiceiuri strãvechi ale poporului român. În timp, foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o cu sãrbãtoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sfântului Valentin, ce nu are nici o înrudire cu mitologia popularã romanã. Însa românii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreazã pe 24 februarie a fiecãrei primãveri.