Si cica nu-i buna criza!

Înainte vreme, când rosteai cuvântul “crizã”, te refereai fie la vreun bolnav care a fãcut vreun episod, fie – mai bine parcã – la aventurile specifice schimbãrilor de… prefix. Or mai fi si alte trimiteri contextuale, la o crizã sau alta, dar, în orice caz, impactul termenului era minor: am, ai, a, am, ati sau au avut o crizã. Nimic senzational. Toatã lumea are. De câteva luni însã, treaba s-a schimbat radical: criza este peste tot: o descoperi ascunsã în portofel, printre facturi si carduri, o gãsesti în preturi, în farfurie, în dulap. O gãsesti la piatã – de fapt, criza face piata împreunã cu noi, ca întro reclamã tembelã, în care un personaj verde si enervant, pe care îl cheamã “dobândã”, se tine scai de tine – crizã gãsesti si la raionul de chiloti, dacã stati sã vã gânditi bine… Vrei sã bei o bere cu bãietii? Mai gândeste-te si, în orice caz, vezi si ce-are nevastã-ta de spus. “E crizã”, “din cauza crizei”. De câte ori pe zi auziti asta? În ceea ce mã priveste, dacã trece o zi fãrã sã citesc sau sã aud ceva legat de crizã, mã cuprinde nelinistea. Pe cuvânt. Am fost învãtati – parcã prea repede pentru capacitatea noastrã de a asimila notiuni si comportamente noi – cã, orice-am face, nu vom putea scãpa de crizã si de efectele ei. Mai mult, criza ne va afecta profund viata, o va da peste cap (desi noi, incredulii, bravãm: ia dã-o-n mã-sa de crizã, chiar nu mai pot sã-mi iau o portocalã de rãul ei?!). În plus, criza românilor e mai severã decât a strãinilor. Dacã americanii si japonezii au crizã, noi ar trebui sã avem crize de crizã. Cum era proverbul?! “La omul sãrac nici criza nu trage”. Parcã. Ei bine, la noi nu se aplicã. E crizã. Iar criza noastrã e un virus imun la orice tratament. Dar toate acestea le stim, deja, foarte bine. Dintr-un anumit punct de vedere, trãim în plin “sindrom Stockholm”, rolul abuzatorului fiind jucat, evident, de crizã. Am ajuns sã o cunoastem foarte bine, sã ne identificãm cu ea si chiar sã o îndrãgim. Atât de bine ne-a fost inoculatã criza în creiere, încât am ajuns la perfectie sã îi cunoastem mecanismele: stim când si cum se manifestã. “De ce”… ei bine, la întrebarea asta sã rãspundã americanii, cã ei au inventat-o. Dacã n-as fi convins cã, în linii mari, suntem incapabili sã creem noi o crizã, as spune cã noi însine suntem criza. Dintr-un anumit punct de vedere, teza se verificã singurã. Dar totusi criza este un “ceva” exterior nouã. Am primit-o, anul trecut, ca în filme: cineva a sunat la usã si a fugit. Am deschis usa si, pe pres, într-un cosulet cu funditã (de fapt fãrã funditã)… criza! Luati-o, cresteti-o, faceti ce vreti cu ea! Dacã nu o luati în casã, zbiarã toatã noaptea. De murit de frig oricum nu moare! Pentru politicieni, criza este “alfa si omega”: cu ea încep si se terminã toate discursurile. Dacã se scumpeste ceva, criza e de vinã; dacã nu se mãresc salariile si pensiile, v-ati prins, tot criza si-a bãgat coada! Politicieni, economisti mai mari sau mai mici, finantisti si bancheri, toti explicã global sau în detaliu criza. La explicatii, din (ne)fericire, încã nu e crizã. Nici la cuvinte, pentru cã, dacã ati observat, de când cu criza asta, politicienii parcã vorbesc mai mult. Pentru ei, criza este o gumã mestecatã prea mult: ar arunca-o, dar prea s-au obisnuit sã aibã mereu ceva în gurã… În fine, mã întreb despre ce-ar fi vorbit dacã nu era crizã. Pentru un politician orientat, recesiunea este aur curat. Justificã si de ce nu ni se dã ce ni s-a promis, si de ce ni se ia din ce mai aveam. Uitati promisiunile din campanie, desi, dacã îmi amintesc eu bine, crizã era si în campania electoralã… Si cum sã nu iubeascã politicianul criza? În primul rând, nu este creatia lui: a primit-o de-a gata “de-afarã”, fãrã s-o cearã. Deci, nu poate fi tras la rãspundere pentru existenta ei. În al doilea rând, cu cât criza e mai a dracului, cu atât mai importantã este misiunea politicianului plãtit sã o combatã. În concluzie, criza e bunã. Pentru o natie pesimistã, diabeticã si hipertensivã, meniurile “de crizã”, adicã pline de buruieni, vor face minuni. Pentru clasa politicã, recesiunea va fi (mãcar în teorie) motorul unei necesare schimbãri de discurs si de atitudine. În aceste conditii, chiar nu îmi explic de ce o tot înjurã lumea.