Meserii de criza

În traditionalul nomenclator al meseriilor, cel putin una nouã ar trebui sã-si facã urgent loc: meseria de somer. Dar, desi privilegiat (stai degeaba si statul îti dã bani), statutul de somer nu este atât de usor de dobândit. Din câte am înteles, trebuie sã-i dovedesti cuiva (care obligatoriu nu te crede) cã ti-ai cãutat loc de muncã, dar cã nu ai gãsit. Ei bine, acel cineva pune repede mâna pe-o listã si îti spune: “Mai avem 48 de posturi de confectioner. Nu vã intereseazã?”. Nu mã intereseazã. Decât confec- tioner, mai bine nimic. Dar nimic esti, deja… Revenind la greutãtile dobândirii statului de somer, or mai fi si hopuri de trecut, dar nu stãm acum sã despicãm firul în patru. Ce trebuie retinut este cã, într-o tarã a somerilor, nu mai este deloc usor sã ajungi somer. Ce spuneti de meseria de boem? Exista, odatã, dar acum ar trebui redimensionatã. Parcã zilele nu mai trec la fel de usor ca înainte, cu burta umflatã de bere si cu poezii proaste în cap. Boemul de crizã va fi la fel de prost îmbrãcat, la fel de neglijent, la fel de apãsat de metafizici bizare, dar va fi, vorba lui Iliescu, mai bine ancorat în “meandrele concretului”. Cât de ciudat este un boem care stie cursul leu-euro?! Foarte ciudat, vã spun eu. Pentru un boem de vitã veche, criza omoarã singurul mijloc de existentã: protectia (sau întelegerea, sau toleranta) prietenilor. Pânã la urmã, nu refuz sã-i dau o bere unui care nu face nimic, dar refuz categoric sã-i dau berea dacã nu o face cu talent. Si talent nu prea mai este… Da’ de meseria de datornic ce spuneti? Ai rate – obligatoriu, suma ratelor va fi mai mare decât veniturile – si încerci sã le plãtesti. Cum din calculele initiale s-a ales praful, cel putin o ratã pe lunã va rãmâne neplãtitã. Banca nu te crede, familia nu te crede, nimeni nu te crede cã nu mai ai de unde. NU MAI AI! Pentru un datornic de profesie, stingerea unui debit – tinta finalã a oricãrui debitor traditional – echivaleazã cu sinuciderea. Iatã altã culme a crizei: sã nu mai ai nici mãcar o ratã amãrâtã! Într-un fel sau altul, meseria de “ratat” o avem toti. Dacã puteam face mai mult si nu am fãcut, suntem ratati. Vesnicul conflict dintre dorintã si putintã este un alt palier al ratãrii. Dar niciodatã nu ratãm obiective mari, a cãror împlinire dureazã o viatã; ne ratãm din aproape în aproape, pe termen scurt. În sfârsit, am identificat ceva la care suntem buni! Perferctionisti chiar. Mergi pe stradã si te întâlnesti cu un cunoscut. “Ce faci?”, te întreabã el. “Bine”, îi rãspunzi. Este un reflex. Elegant cât trebuie, misterios cât trebuie. Cu câteva luni în urmã, auzeai “bine” – “bine” – “bine” de câteva zeci de ori pe zi. Era “scuza” care te ferea de detalii, la vremea aceea inutile. Toatã lumea fãcea, mai mult sau mai putin, “bine”, asa cã un “bine” si atât era suficient, cum la fel de suficient era glumetul “nu-ti spun”. Acum, îl auzim tot mai rar. “Bine” a fost înlocuit de explicatii: fac asta sau aia, mã duc la bancã sau vin de la bancã etc. Pe timp de crizã, nimeni nu mai face bine. De fapt, astãzi, un om care face bine este suspect.